Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Natura-vura: Peștera Ialomiței

Zoom Natura-vura: Peștera Ialomiței

De pe platoul Padina-Peștera al Bucegilor centrali, un traseu marcat cruce albastră, care, pe porțiunea sa finală, se strecoară și printre pereții de stîncă ai Cheilor Ialomiței, te duce, peste podul rîului cu același nume, spre peștera cu același nume și mănăstirea cu același nume. Da, pe toate le cheamă așa, și da, există aici de multă vreme o mănăstire: Peștera Ialomiței, ale cărei cavități s-au format în sute de mii de ani de strecurare a apelor pîrîului Horoaba prin calcarele muntelui Bătrîna, a fost adăpost natural pentru pustnici, din negurile istoriei pînă în zilele noastre, prin poarta din lemn a Mănăstirii Ialomiței, ctitorită, pe la începutul secolului al XVI-lea, de voievodul Țării Românești Mihnea cel Rău trecînd de-a lungul timpului, spre schitul de sub bolta intrării, nenumărați călugări. Astăzi, locul le-a fost luat de turiști. Pentru că, greșit cunoscută popular, de la transmisia tip telefon-fără-fir marca „Din gură-n gură“, și ca Peștera Ialomicioarei (prin confuzie fonetică cu surata sa din Piatra Craiului, Dîmbovicioara), peștera asta are mare succes la public, fiind obiectivul turistic cel mai apreciat din județ, cu mai mulți vizitatori chiar și decît Turnul Chindiei din Tîrgoviște.

După ce ți-ai luat biletul (15 lei; tarif redus, 8 lei, pentru elevi, studenți, pensionari) și casca de protecție (în anumite locuri se merge în pasul piticului și există riscul să verifici cu capul cam cît de tare-i pragul de sus), treci de turnichet și ai liber la explorat cei vreo patru sute de metri amenajați pentru vizitare cu scări din material antiderapant, pasarele, balustrade, reflectoare. Liber, pentru că vizita se face fără ghid: informațiile ți le iei singur, dacă ai chef să stai cu ochii pe panourile explicative și cu urechile pîlnie la sistemul audio care recită în buclă povestea locului.

Prima constatare, pentru cine n-a mai fost într-o peșteră, e că-i rece și foarte umedă, cu zone în care plouă permanent prin roca poroasă, permeabilă, cam prin toate galeriile și sălile. Mai puțin în prima, Grota Mihnea Vodă, care păstrează dimensiunile portalului de intrare (aproximativ 20 de metri înălțime și 40 de metri lățime) pe o porțiune de vreo sută și ceva de metri, din care se face trecerea prin Pasaj spre Bolta lui Decebal, unde te întîlnești, sub puntea metalică, cu șuvoaiele pîrîului subteran. La Răspîntie, calea de acces se bifurcă: o ramură coboară la Lacuri și la cascadă, o cădere rapidă de apă de la vreo trei-patru metri, alta urcă în stînga, spre Sala Urșilor sau Sala Mare, zona în care s-au descoperit scheletele de urs al cavernelor mutate la muzeu și unde-a mai rămas doar replica unui craniu de Ursus Spelaeus, într-o casetă de plexiglas. De aici, prin Calea Apelor, o galerie îngustă și întortocheată, se ajunge la capătul vizitabil al peșterii, La Altar, locul sfințit de o cruce din piatră, o icoană și un steguleț tricolor, care, pe vremuri, era scos din beznă doar de lumînările aprinse de călugări. Nu se mai poate trece, azi, în Galeria Ascunsă, vandalizată de turiștii trecutului, care i-au smuls stalactitele și stalagmitele, ca să plece de-aici cu un suvenir pentru peștera de acasă. Nici cei ai prezentului nu-s mai cuminți: profitînd de absența personalului administrativ și de neglijența părinților, copiii și adolescenții umblă brambura, de bezmetici, nesupravegheați, prin peisaj, producînd ambuteiaje în trafic, mai ales pe segmentele înguste și în culoarele joase prin care abia trece o persoană, acolo unde trebuie acordată prioritate celor care vin din sens opus, mai ales persoanelor în vîrstă sau celor care abia aici realizează că suferă de claustrofobie.

Se știe că în Bucegi, un masiv ușor accesibil și pe asfalt, și pe cablu, se creează, frecvent, aglomerație în trafic și cozi de sute de persoane, la telecabină. Față de sălbaticii ani ’90-2000, cînd comportamentul celor care ajungeau pe-aici nu diferea prea mult de cel al oamenilor preistorici ai peșterii, lumea parcă s-a mai civilizat un pic. Pantofarii au învățat, mai pe propria piele, mai din exemplele altora, că muntele mușcă și, chiar dacă n-au trecut la bocanci, măcar au lăsat acasă tocurile și mojicia, majoritatea. Există însă încă destui indivizi care nu respectă regulile montane și cărora unii munțomani mai radicali, talibani ai muntelui, le-ar interzice accesul aici pe viață. Sau, în cel mai bun caz, le-ar aplica rigidul slogan educativ al armatei: „Nu știi? Te învățăm. Nu poți? Te ajutăm. Nu vrei? Te obligăm“.

1 comentariu

    Adaugă un comentariu

    Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
    Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

    Editoriale
    Editoriale
    bijuterii argint