Am râs de Petre Daea, am plâns de el, l-am și înjurat de multe ori, căci nenea ăsta poate fi foarte enervant, dar gata. Chiar gata, să plece, să se ducă, să dispară. Totuși, nesimțirea a devenit Everest odată cu nea Petre când a spus că da, el a ajutat-o pe fii-sa să fie și ea bine în ministerul condus de el, că dacă el, care e tac-su, n-o ajută, atunci cine? Practic, a fost o combinație de noaptea minții, aroganță de Adiță Năstase și tupeu de borfaș. Iar la final a aruncat, în sictir, o linguriță de senilitate.
Și insistă, e obositor, un fel de miros de rahat. Ai călcat în el la Universitate și te urmărește până în adâncurile cartierului Militari unde locuiești. Ăsta e nea Petre. Printre ultimele tâmpenii spuse e asta: „Dacă țara îmi cere un picior și consideră că e necesar să se sprijine în ea, eu îl dau“. Da, așa a zis, că țara „se sprijină în ea“, în picior. Nu vrei, dar tot îți imaginezi: de ce naiba ar vrea țara piciorul unui om în vârstă care dă mari dovezi de rateuri mintale?
Și, din același interviu: „Și după prăjituri mănânc carne de oaie“. Trebuie să ai stomac ca genunchiul de capră ca să nu vomiți când îl auzi spunând asta.
Și oamenii ăștia insistă cu Daea, scot Daea la noi zilnic, deși e limpede, cred, pentru toți că omul are niște probleme, unele speciale care necesită îngrijire adecvată.