După ce doi ani la rînd s-a bucurat ca un barosan de un loc în cămin din partea Unibuc, iată că, în anul terminal, studentul X s-a trezit că în toamna asta riscă să rămînă fără casă şi, dacă nu-şi mută repede mobila lăsată în cameră peste vară, şi fără masă.
În situaţia de faţă, studentul X, cu care autorul e în asentiment, mai ales că sînt una şi aceeaşi persoană, se vede nevoit să apeleze la reţeaua underground de vînzări de locuri, care de multe ori funcţionează mai organic şi mai natural decît sistemul de cazări din facultăţi.
După o atentă prospectare a pieţei care a durat cîteva minute şi nu m-a costat nimic, am aflat că un loc în Regie, în P-urile cu camere de patru paturi şi o baie la două camere, începe pe undeva la 400 de euro. Nu-i rău, mai ales că aici combinaţiile se fac destul de sănătos, cu pază împotriva controlului. Şpaga mare merge la administrator, alte şpăguţe mai mici la şefu’ de cămin sau, după caz, la oamenii de la Ligă. Despre U-urile celor de la Medicină, considerate a fi printre cele mai mişto cămine de stat, ce să zic? Studentul X n-avea bani, dar e OK, pentru că nici intrare n-avea, să afle măcar cît e metrul pătrat acolo. Deci măcar nu se oftică degeaba.
În final, am dat peste o cunoştinţă care vindea un loc decent, cu un singur coleg de cameră, pe un preţ de pornire pentru care n-aş fi stat flămînd tot restul lunii. La negocieri, zic eu, m-am descurcat onorabil. El mă minţea că are pe cineva care vrea să-i ofere mai mult, eu îl minţeam că în altă parte era mai ieftin şi ne-am întîlnit la mijloc, la o sumă care nu mulţumea pe nimeni: 250 de euro, rotunjit bineînţeles în favoarea mea, adică fix 1.000 RON.
Morala? Văzînd cît de constante sînt de la an la an scorurile practicate de micii rechinaşi de Politehnică pentru locurile de cazare, ar trebui ca marii investitori de pe piaţa imobiliară, ăia care şi-au luat-o pe coajă de la criză, să ia lecţii de la studenţi, pentru că – evident! – mai au multe de învăţat de la tinerii studioşi ai patriei.