Cu umorul lui sucit, de povestitor popular trecut prin școli înalte, și cu sfătoșenia lui de om care-ți povestește cu aceeași convingere și ce s-a întîmplat, și ceea ce, mai ales, s-ar fi putut întîmpla pe lumea asta, Daniel Vighi și-ar fi găsit un loc de vază printre autorii de almanahuri renascentiste, cu personajele lui funambulești și cu întîmplările lor uimitoare. Ca autor satiric, Vighi se vede că a trecut prin Hasek și prin Ilf și Petrov, dar și prin poveștile tîrzii ale lui Caragiale, cele în care personajele mahalalei trec prin experiențe nemaivăzute, de-ți stă mintea în loc cînd afli cîte au pătimit.
Așa că dacă vă trece prin cap să-i citiți cartea ca pe o cronică realistă a Timișoarei și a împrejurimilor ei, din ultimii aproximativ cincizeci de ani, vă stricați lectura și sînt toate șansele să nu dați de gustul ei. E drept că Vighi se pricepe la treburile realismului, dar cînd se ia cu scrisul, începe să aibă viziuni, ca Nostradamus, și să i se năzărească personaje, ca lui Rabelais. Doar că el, spre deosebire de Nostradamus, face profeții despre ceea ce s-a întîmplat, supunînd trecutul unui intens regim fabulatoriu, în care mai poți recunoaște, totuși, povești orale despre Timișoara și timișoreni din timpuri apropiate sau din vremuri care au devenit istorie recentă. În cartea asta, care conține trei romane înrudite prin loc și prin spirit, totul se întîmplă într-un veșnic acum, truc pe care nu ți-l pot explica decît povestitorii populari și vechii autori de cronografe pentru care timpul nu e decît un pretext al întîmplărilor care îl fac să curgă.
Povestitorul Vighi își ia în cartea asta toate libertățile posibile, cu care i-ar face să strîmbe din nas pe naratologii atenți la convențiile ficțiunii, dar de la care i se trage hazul, cu care uneori te îngheață. Trecut el însuși prin multe, de la revoluție încoace, prilejuri cu care a apucat să se convingă de adevărul vorbei că la noi dreptatea umblă cu capul spart, Daniel Vighi nu-și mai ia precauții și scorțoșenii de moralist care vrea să facă ordine în lume. Asta nu-l împiedică să pună la locul lor romanele populare cu securiști buni care vor să salveze patria, reducîndu-le la absurd, în prima narațiune a cărții sale, Operațiunea Aubade. Doar că în loc să-și ducă cititorul de mînă, explicîndu-i cum să nu se lase păcălit de „legendele” popularizate de răspîndacii epici ai Securității, inventează și el una, la concurență, cu care cititorul e liber să se vaccineze de romanele securistice, în vogă. La fel procedează Vighi și în celelalte două romane ale cărții în care demitizarea și satira aferentă au loc prin reducerea la absurd, ca în Peripețiile bravului soldat Svejk sau ca în romanele scrise de Ilf și Petrov. Într-un decor cît se poate de realist, se întîmplă cîte și mai cîte, în care Vighi amestecă fapte petrecute, care par greu de crezut, cu întîmplări inventate de el, în același regim. Efectul e că descoperi sau redescoperi, cu ajutorul lui, că ai trăit vremuri greu de crezut, ca și cum ai fi fost victima unei ficțiuni care, ești silit să recunoști, în cea mai mare parte a ei chiar s-a întîmplat, pe vremea cînd îți spuneai că așa ceva nu se poate. Numai că, în timp ce un romancier realist se străduiește să te convingă de verosimilitatea chestiilor pe care n-ai vrut să le crezi cînd ai auzit de ele sau de neverosimilitatea altora, pe care le-ai luat de bune, Vighi îți spune că, da, ai trăit într-o lume a întîmplărilor nemaipomenite, doar că nu ți-ai dat seama.
Daniel Vighi, Trilogia Corso, Ed. Cartea Românească, 2015.