Seară tîrzie de sfîrșit de august, Brașov. Intram împreună cu colegii, ghizi instructori ai taberei de educație montană de la Predeal, șase oameni nu atît flămînzi, cît plini de pofte culinare, pe terasa restaurantului La Ceasu’ Rău, una dintre puținele cîrciumi brașovene care a supraviețuit comunismului. Un brand local care-a rezistat, neschimbat fundamental, și tranziției spre economia de piață, și concurenței nebune a abundenței de restaurante și terase de după intrarea în UE, și declinului crizei pandemice. Cum a rezistat, nu-mi e prea clar. Probabil, doar tăind costuri și mărind artificial prețuri, dar să nu mă antepronunț.
După două luni de meniu fix, de tabără, în care papilele erau deja bătătorite cu gustul de orez cu copănele și de ceafă cu cartofi prăjiți (felurile de bază care se roteau pe masă la fiecare două-trei zile), oscilam între o tocăniță de ciuperci cu mămăliguță și o fasole cu cîrnați însoțită de o salată de ardei copți. Au cîștigat cîrnații pe fasole, după ce m-am decis ca, pînă la felul principal, să încerc și o zacuscă de ciuperci. Lumea și-a mai luat sarmale cu mămăliguță, coaste de porc cu cartofi țărănești și papanași.
A durat ceva pînă să ni se onoreze comanda. Cînd m-am întors de la toaleta renovată în stil rustic, cu intrare pe lîngă locul de joacă pentru copii, spre care plecasem după niște discuții cvasi-interminabile la pălinca de Bran și berea craft Bîrlog de la antreuri, tot nu venise. Dar și cînd a venit… Surpriză: pîine cu consistență și gust de carton, zacuscă de casă, parțial amestecată cu din cea ordinară, de trei lei, în supermarket, iahnie insipidă, lipsită de condimentele cerute de rețetă. Am mîncat, dar gura mea nu numai că n-a fost impresionată, dar a plîns salivă foarte dezamăgită.
Acum nu știu dacă s-a nimerit să ajung pe la ei într-o seară nepotrivită, cînd bucătarul avusese și el vreo combinație și-o lăsase să evolueze în locul lui la cuțite și tigăi pe una dintre femeile de serviciu, dar gustul preparatelor, absolut nespectaculos, mult sub medie, de clasificare ca la mă-sa acasă (cum zicea Bursucul Gastric, odată – ehe, ce vremuri!), nu justifica prețurile de spart pușculița (partea mea de notă, vreo 80 de lei, a fost rotunjită cu bacșiș doar pentru că ospătarul haios, experimentat, ne livrase prompt, dacă nu mîncare, măcar poante și replici faine). Concluzionînd, la prețuri premium, mîncare de cantină comunistă.
Nu vreau sa le caut scuze, dar cam pripita concluzia (parerea mea). Fiecare restaurant cam are nisa si specializarile lui. Terasa cu pricina e renumita printre localnici pentru stat cu prietenii la o bere (must, vin fiert – in functie de sezon) si mancat preparate la gratar, muraturi din productie proprie si papanasi.
Asa-i daca nu v-ati inspirat in alegerea ,,halelii” de pe ,,pagina oficiala” de pe faceboc (se intelege) a ,,ceasului rau” si v-ati repezit pe ,,meniu”. Ati fi putut opta de exemplu pentru ,,grătarele care tind spre perfecțiune” ca sa nu vorbim ca se lauda ca-s recunoscuti (,,celebri” ?) in oras pentru ,,mititei si bere”. Bunătățuri, una si una! Mai nou vremurile astea tulburi au mutat hOrEcA in on-line, ocupatia principala fiind gasirea textelor ,,bine alese” (cuvinte cheie) stiindu-se doar ca gatitu-i treaba grea si din ce in ce mai putin cautata.
La CEASU RĂU se mănâncă f.bine din totdeauna. Va spune o brasoveanca get-beget Cine știe ce s-a întâmplat atunci?
Trebuia sa refuzați comanda și să plecați.
Eu așa as fi făcut.
In primul rand doar numele s a pastrat din vechiul restaurant,actualul restaurant este al grupului Sergiana,vestit pentru mancarea buna si restaurantele sale,comentez ca si client vechi,normal mai da si rateuri ca orice lucru bun.