Intru la stomatologie, după vreo douăzeci de minute de mers printr-o mizerie de vreme. Înjur în gând. Și cu voce tare. Încerc să interpretez mizeria de afară așa cum se cuvine. În spiritul ierni. Și al țării.
Mă întâmpină asistenta. Îmi povestește vreo cinci minute despre cât de greu e să găsești un meditator de limba rusă. Că lu’ fiu-su abia i-a găsit. Pe mine fix asta mă interesează.
Mă poftește apoi pe scaun. Apare și dentistul. Îmi zice că n-are apă. Nu curge. E oprită. Pașol na turbinca, în sprijinul discuției de mai devreme, și dau să mă ridic. Dar mă împinge la loc pe scaun. Zice că n-are nevoie de apă. Merge și fără. Are ceva plată, dacă e. La o sticlă. Unde ‘ceați că vă doare? Îi explic. Să vedem ce putem să reparăm p-aici. Îl întreb cât ar costa. Zice că să vadă ce e sub plombă.
Îi sună telefonul. E de la ăia cu apa. E important. Arzător la ordinea zilei. Și răspunde. Cu umărul ține telefonul, în timp ce cu mâinile îmi umblă-n gură. Artă sau doar atenție distributivă? Se ceartă cu ăia de la capu’ firului. Când se dă drumul la apă, dom’le? Joi, după Miercurea Ciuc? La sărbătorile pascale ale cailor? Când? Le știu. Le-am auzit pe toate. Nu mă amuză.
Reapare asistenta rusofilă. Cu un mop uscat, șterge pe jos. Întreabă de starea apei. Dentistul repetă ce-au zis ăia: se dă drumul joi, după Miercurea Ciuc, la sărbătorile pascale ale cailor. Repetă și ea după el. Râd amândoi isteric. În timp ce dentistul râde, tot corpul i se mișcă. Și cu el, în tandem, și gura mea. Căscată. Apoi mă înștiințează că pentru lucrarea mea are nevoie de apă. Nu am ce să vă fac, îmi pare rău, ați nimerit prost.
De-abia când am ajuns afară mi-am dat seama că eu beau anestezicul sec.