O căruță își mișcă anevoie roțile prin noaptea neagră, spintecată doar de lună. Găleata scîrțîie sinistru deasupra fîntînii, în timp ce vîntul șuieră a teamă și singurătate în mijlocul unei mări albe precum uitarea. Cătunul e părăsit. Drumețul privi cu nedumerire în jur, invocă înfricoșat un semn de viață… și, brusc, acel semn îl smulse din zăpadă, îl urcă înspre ceruri și, foarte probabil, acolo îi și lăsă sufletul. Trupul, în schimb, căzu sfîrtecat în omăt, încă aburind în aerul înghețat al nopții.
Așa începe al doilea sezon și n-o face deloc rău. Tensiunea zbîrnîie precum coarda unui arc bine întins, dialogul dezvăluie pe cît pare să învăluie, misterul flutură din aripile de liliac și atenția nu îndrăznește să se dezlipească de ecran, pentru că spectacolul merită fiecare clipă.
Din păcate, sezonul are mai mult de primul episod. Imediat după finalul său, calitatea intră în picaj ca o bruxa cu tendințe sinucigașe și nu se oprește pînă nu-și molfăie drumul pînă în nucleul pămîntului.
Dar cum s-a putut? veți suspina desigur șocați. Să fie de vină ideea scenariștilor de-a înlocui povestea originală cu o bălmăjeală pe care am văzut-o de sute de ori în filme de categorie B? N-are cum, e vina fanilor care au devorat cărțile și au butonat jocurile. Ei nu înțeleg că trebuia să li se ofere altceva decît ceea ce voiau să vadă. Și îmi place să cred că stolul de văcuțe ale minții care au decis că asta e soluția cîștigătoare s-a și felicitat spunîndu-și: „Originalitatea va triumfa!“. N-ai cum să nu fii atît de prost. Nu cînd ăsta e rezultatul final.
Să fie atunci scriitura complexă, care reușește să fie simultan și idioată, și plictisitoare? Imposibil, cine n-ar fi în extaz urmărind dialoguri terne și lipsite de sens, personaje care se comportă pe dos decît le este natura, scene umflate de vorbăraie cu ifose și deznodăminte din care logica și raționalul au fost extrase de o pompă industrială cu vid?
Ești cumva rasist și acuzi preaplinul de diversitate din film că ruinează complet imersiunea? Nici n-aș îndrăzni așa ceva. E de la sine înțeles că unul dintre personajele semiprincipale trebuie să fie o femeie african-americană, pentru că ce altceva ar putea reprezenta mai bine diversitatea unui univers inspirat complet din Europa de Nord a erei medievale? La fel ca și elfii africani-americani care populau pădurile înzăpezite din primul sezon, este o victorie a inclusivității asupra verosimi… pardon, asupra logi… este o victorie. Nu contează asupra cui. E vina voastră că sînteți rasiști
Dar în mod sigur nu e lipsa de scene mișto de bătaie și, la fel de important, de țîțe și buci, fie de mîndre bunoace rău, fie de Geralt lucrat beton, pentru că nu discriminăm, să fie sex pentru toată lumea! Ba e. Scenele de luptă sînt submediocre și, comparate cu momentele elegante ale primului sezon, de-a dreptul penibile. Cui prodest să-l lași pe nebun să învețe hăcuiala dacă nu-și arată meșteșugul pe ecran? Și la ce bun să-i umfli mușchii la sală dacă nu se bucură de el măcar jumătate din muieretul din serial, în timp ce noi, ca niște porci simțitori, ne vom bucura de frumusețea lor, făcută nepieritoare de lentila camerei și de măiestria regizorului?
Bine, dar măcar nu și-au bătut joc făcînd terci personaje, omorînd altele sau dezvăluind secrete mult prea devreme și într-un mod inglorios de răsuflat? Ba da. Întregul sezon este un festival al nepriceperii, al jumătății de măsură și al sărăkiei de idei. Singurul refugiu frumos din asemenea construcție demnă de băiatul care urcă nucile cu țăpoiul a fost prestația lui Henry Cavill. Și, sincer, omul ăsta ar merita mai mult. Și el, și publicul lui.
https://www.youtube.com/watch?v=TJFVV2L8GKs
The Witcher, sezonul 2, Netflix. Cu: Henry Cavill.