Dă anestezie şi glume la tot judeţul Galaţi. Azi se pronunţă revolta omului modern.
Reporter: Ce-i revolta asta pentru SMURD?
Nicolae Bacalbaşa: Păi, nu mai e de multişor pentru SMURD. S-a trecut din faza idilică de iubire la viol cu repetiţie. Cum Sănătatea ştie carte multă, dar stă prin spitale şi policlinici, astăzi ea este scoasă cu forţa de nişte legiuitori bezmetici şi ruşinată în văzul lumii. E sat fără cîini ţara asta şi fiecare o ţine pe-a lui, că gura nu cere bani cînd se porneşte de trăncăneşte. Pe scurt, s-a găsit un motiv ca oameni fel de fel să treacă la acţiuni care mai de care mai colorate, încercînd să iasă dintr-o lungă depresie. Culmea este că Sistemul de Urgenţă le-a fost şi motiv, şi psihanalist, şi cioclu, cum şade bine unui tip de treabă.
Rep.: Vorbim de-o ţară.
N.B.: Vorbim de-o ţară, de fapt mereu vorbim de cîţiva. Trăim ca nişte străini în ţara noastră. Şi atunci nu putem fi decît ceea ce merităm: nişte fapte diverse. Uite-o pe aia violată, uite-l pe ăla cu toporul în cap, uite-l pe ăla politician. Ne mutăm încetişor cu totul în televizor şi, dacă acum ştim că nu existăm decît dacă facem nebunii, după aia ne vom da seama că ne sufocăm între noi de atîta excepţionalism, nesimţialism.
Rep.: Vorbiţi de valori, de normalitate.
N.B.: Faci bradul de Crăciun. Dar nu mai este nici o bucurie, dacă nu cumperi, dacă nu ştii că vreo vedetă nu cumpără mai dihai decît tine, dacă nu ştii apoi că lumea s-a îmbuibat, că cheful tău a fost mai umflat cu pompa decît al celuilalt. Vă spun însă un lucru. SMURD-ul aduce mereu în camera de Urgenţă cel mai de temut individ de pe lume: singurătatea. Da, cînd vine SMURD-ul, Arafatul, cum sînt unii obişnuiţi să-i spună, ridică de la faţa locului un corp numit singurătatea. Facem radiografii la fiinţa asta, îi luăm sînge. Cei mai umili ajung la doctor cu singurătatea lor vai şi amar. Se ascund în cîrpe, dar noi cu aparatele noastre ultraperformante din 1990 toamna, făcute cu licitaţii măsluite, după care au fost cercetaţi nu-ş’ ce manageri şi au făcut averi nu ştiu ce directori, descoperim că oamenii sînt singuri.
Rep.: Nu e momentul.
N.B.: Ba nu, mereu e momentul, dar ştii cum e vaca care trece pe lîngă un cîmp de trifoi? Muuuu, un cîmp ca ăstă e un cîmp, nu-i mare chestie. Încep cu începutul, ce-mi pasă mie că e trifoi cu cinci foi? Nu ne pasă, dom’le, că-i Arafat, că-i Băsescu, că-i dracu, că-i lacu’. La un moment dat i se pune unuia în cap că se pricepe la toate şi nu mai face deosebire. Moartea îi paşte pe toţi, dar ei nu ştiu asta, cred că au dreptate. Absolutul ne înghite pe toţi, dar în absolut nu mai exişti. Ştiu asta, că eu am fost ratat-realizat acilea în Galaţi. Ajungeam la Bucureşti, aveam post la Facultate şi şeful de partid a zis nu. Şi eu am rămas aici. De ce Galaţiul n-ar avea nevoie de mine? De ce ca la Galaţi nu e ca la Bucureşti pentru mine? Or, cred că o palmă de asta ar trebui să ia toţi. Aşa ar pricepe ceva din viaţă. Aşa ar putea începe altfel viaţa. Dar viaţa astăzi nu mai începe cu începutul. Barza azi e televizorul. Chestie în care te făleşti, te iubeşti şi eşti vedeta care trebuie. După aia, nu mai are nimeni timp să te crească, să ducă greul. Nici măcar tu. Copilul e ca o pîine nedospită şi se urcă direct într-un Mercedes cu care intră în pom. Cheamă SMURD-ul şi Smurd-ul nu răspunde, că nu e coordonat cu cele patru firme de asigurări. Sună a singurătate, dar n-avem chef să auzim. Cine ar avea?