Nicușor a dat peste cuvîntul „lobby” în cămara cu șobolani de la Cotroceni. Unul dintre șobolani – se zice că acel consilier pe probleme de securitate, care a privat România de offset la achiziția sistemelor Patriot – a venit cu ideea: să angajăm o firmă de lobby, știu eu una, cum ar fi Eversheds Sutherland din SUA.
Drept care s-a și făcut contractul: 565.000 USD/lună, minim șase luni, adică minim 3.390.000 USD. Asta vine 6.780.000 USD pe an, căci aceste contracte au nevoie de timp. Și, pe patru ani, pînă cînd Nicușor își termină primul mandat, ar fi de plată 27.120.000 USD.
Pentru ce se dau banii? Pentru „apărarea și promovarea intereselor strategice ale României, consolidarea Parteneriatului cu Statele Unite și creșterea capacității statului român de a apăra eficient interesele cetățenilor noștri într-un context internațional impredictibil”.
Bun. Acum să observăm cîteva aspecte.
Unu: contractul pare ilegal. Zic „pare”, fiindcă nu s-a pronunțat încă nicio autoritate competentă. Dar din ce rezultă din anunțul oficial, a fost încheiat fără să fie respectată procedura de achiziție publică (vizibilitate, licitație etc).
Doi: nu există ceea ce se cheamă alocare bugetară transparentă, prevăzută la legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Trei: nu pare să existe viza CFP, controlul financiar preventiv cerut de lege.
Patru: acordul politic invocat de Nicușor nu are nicio valoare juridică în dreptul public român. Nu poate justifica plăți, urgențe, forță majoră, cu atît mai puțin plăți în afara legii. Prin urmare, a invoca un acord politic în locul legii e ilegal.
Dar să nu facem caz de legalitate, căci ne pierdem vremea. Problema cea mare e alta. E însăși obiectul contractului, și anume: „atingerea unor obiective de importanță strategică pentru România: creșterea capacității de apărare și de descurajare, atragerea de investiții cu impact semnificativ, integrarea în structuri internaționale importante, libera circulație a cetățenilor, combaterea traficului de persoane și a criminalității transnaționale, și altele”.
Citind-o, recitind-o și comparînd-o cu responsabilitățile de politică externă, vedem că această listă descrie exact sarcinile președintelui și ale Ministerului de Externe. Carevasăzică Nicușor a angajat niște americani să-i facă treaba. Lui, doamnei Țoiu și întregului Minister de Externe. Să muncească, adică, în locul lor. Să obțină acele rezultate pe care ei ar fi trebuit să le obțină, dar nu le-au obținut.
Și se pune întrebarea: dacă are cine să se ocupe de politica noastră externă, n-ar trebui concediați cei care nu s-au ocupat? Dacă rezolvă Eversheds Sutherland, de ce să i se mai plătească lefuri părții române?
Avem aici un model ce poate fi extrapolat. Sînt probleme în agricultură, în energie, în educație, în sănătate? Sînt. Păi dăm afară miniștrii, închidem ministerele, și angajăm o firmă străină. 7 milioane pe an, ori 16 ministere, înseamnă 112 milioane USD/an. Foarte modest, aproape cît fură un ministru. Apoi, simplul fapt că dispar miniștrii înseamnă o recuperare spectaculoasă a prejudiciilor bugetare.
Iată că Nicușor nu doarme, așa cum s-a tot crezut, dar nici nu lucrează, de vreme ce și-a angajat înlocuitori. Nicușor plutește pe deasupra realității, ca un balon de săpun cu care s-a spălat pe mîini un general în rezervă.