Mai erau încă, prin Bucureștii anilor '80, monștri sacri. Printre ei, ascunsă pe Dionisie Lupu, într-o casă somptuoasă, adăsta Nina Cassian. Era de legendă. Nimeni, din generația noastră, n-ar fi știut că acolo, ascunsă privirilor publicului, asemenea lui Eugen Barbu, pe Eminescu, și care o nemurise în Princepele, își ducea existența zeița poemelor în limba spargă. Ov. S. Crohmălniceanu ne-a deschis ușa tainică. O casă veche, boierească, cu un living cît trei apartamente, cu un pian cu coadă, tăinuia sălașul poetei carnivore. Am intrat cu sfiala poeților interziși. Poate și cu ironia mușcătoare a tinereții. Nu mai eram la vîrsta cenaclului pionieresc, cînd o cunoscusem, nu mai simțeam spaima în fața monștrilor sacri. Era o carnivoră în retragere. Dară ochiu-nchis afară înăuntru se deșteaptă. Nina Cassian nu cunoștea milă, nici îndurare. Pentru ea, însă, eram prea puștani și prea în afara sistemului. Nu eram vrednici de milă și nici de pasiuni mistuitoare. Tot ce mi-a rămas în memorie e pianul, la care Nina a improvizat.
În schimb, gestionarul din mine a deschis bine ochii. Brusc, am văzut clar muza unui poet necunoscut marelui public, Virgil Vasilescu, cel care, în 1970, scosese un volum de parodii, Libertatea de a trage cu praștia, pe care îl știam din liceu. Era o carte de parodii. Pot cita și acum una, la adresa lui Marin Sorescu: “Deocamdată, de două camdăți, / De ce să nu-mi las iarăși mustăți? / Ce voluptăți!”.Ninei îi erau adresate alte versuri meșteșugite, cum ar fi: “O, divino, prididi-vei?”.Hm, știind că poetul parodiator sfîrșise cu o sinucidere, m-am înclinat, am spus bună seara și am fugit la o bere!
