Europa, cu subsidiara ei mai săracă, România, se îndreaptă spre un punct de ruptură. Poate că ruptura nu se va produce în acest an, poate că totul va trece aproape neobservat, dar fisurile pe care acest an le va lăsa în lumea occidentală vor provoca, mai devreme sau mai târziu, hăuri pe care nu le vom mai putea umple doar cu vorbe.
Și nu este vorba, de fapt, doar despre Europa, căci nici Statele Unite ale Americii nu se simt prea bine.
Cum s-a ajuns aici este greu de spus,
dar nu imposibil.
Unde „aici“? Păi, în punctul în care democrația începe să nu mai pară atât de importantă. Democrația și libertățile individuale, care au părut a fi, timp de cinci-șase decenii, singurele lucruri spre care merita să tindem ca cetățeni și ca popoare, încep să fie considerate mofturi. Undeva, în niște sfere înalte, unde, în mod ciudat, singurii care ar fi îndreptățiți să umble, cetățenii, nu au acces, niște unii au decis, nu știm nici când și nici în ce formulă, că omenirea e condusă mai bine și mai eficient de doar câțiva oameni pe care nu i-a ales nimeni, care nu au mandatul nimănui.
Pe 9 iunie, de exemplu, Uniunea Europeană își alege Parlamentul. Dar, de fapt, pare că alege ceva ce s-a stabilit deja cu luni înainte, dacă nu chiar cu ani: o alege, din nou, pe Ursula von der Leyen în funcția de președinte al Comisiei Europene.
Cel puțin așa pare, din moment ce PPE a ales-o deja.
Doar că oamenii nu se duc la urne, în toată Europa unională, între 6 și 9 iunie pentru a o vota pe Ursula. Ea nu candidează nici în România, nici în Italia, nici în Franța, nici în Cehia, Bulgaria, Austria, Spania și așa mai departe. Și atunci, cum va ajunge ea cel mai puternic om din Uniunea Europeană (cel puțin de fațadă)? Fără urmă de vot direct, fără acordul populațiilor din UE, fără nici cea mai mică legătură cu democrația.
Poate de aceea,
în campania electorală pentru europarlamentare nu se vorbește despre candidatul inexistent, care va ajunge în funcție fără să candideze.
Ar fi de dezbătut, totuși, modul în care Ursula von der Leyen a condus Uniunea timp de cinci ani. Ar fi de dezbătut modul în care informații esențiale sunt ascunse publicului fără nici cea mai mică justificare. Datele contractelor încheiate de către Ursula în numele întregii Uniuni sunt ținute secrete, deși vorbim despre zeci de miliarde de euro pe care le-au plătit cetățenii tuturor țărilor din UE. Cum este posibil acest lucru? Cum se poate ca astfel de informații să fie considerate secrete și cum a devenit posibil ca o întreagă lume crescută în spiritul libertății de circulație a informației să tacă profund și complice? De când a devenit acceptabil ca niște oameni aleși de către cetățeni să nu dea socoteală public pentru modul în care au cheltuit banii acelor cetățeni?
Da, veți spune, dar Ursula von der Leyen nu este obligată să dea seamă cetățenilor, pentru că nu a fost aleasă de către cetățeni.
Foarte corect. Tocmai asta este problema: cum cineva care nu a fost ales de către cetățeni a ajuns să decidă cum sunt folosiți banii cetățenilor și să ascundă tocmai informațiile despre aceste lucruri?
Ursula van der Leyen conduce
Comisia Europeană, stabilește politicile care vor marca dezvoltarea Europei pentru decenii de acum înainte, dar ea nu dă socoteală nimănui.
Oamenii din întreaga Uniune au dreptul, ba chiar ar trebui să aibă obligația de a nu fi interesați de aceste alegeri europene, pentru că ei nu aleg absolut nimic. Dacă nu alegi nimic, de ce să mai bați drumul până la urne? Ce rost are efortul, oricât de mic ar fi el, dacă s-a stabilit deja cine va conduce Comisia Europeană, pare-se fără contracandidat real, fără opoziție din partea nici unui partid european?
Mergem la vot ca să mâncăm românește, să iubim românește, să sărbătorim românește? Păi, oricum facem asta, dacă asta vrem să facem, fără să punem ștampila pe buletinul comun de vot pe care apar și Rareș Bogdan, dar și Mihai Tudose, Gabriela Firea, Dan Motreanu, Gheorghe Falcă, Maria Grapini, Claudiu Manda, Virgil Popescu.
Ce rost are, de ce facem asta, de ce ne prefacem că ar fi important?
În următorii cinci ani, Uniunea Europeană va fi condusă de aceiași birocrați care iau decizii fără să consulte cetățenii Uniunii. Acești birocrați, pe care nu-i alege niciodată nimeni, sunt reprezentați de Ursula von der Leyen și ar fi reprezentați de orice alt președinte al CE pe care nu-l alege populația Uniunii Europene, ci îl aleg câteva persoane, unele publice, altele nu.
Din acest punct de vedere, alegerile europarlamentare au devenit, din exercițiu democratic, o uriașă păcăleală, o simulare a democrației. E doar una dintre uriașele păcăleli ce încep să devină regula atunci când vorbim despre democrațiile occidentale.
SUA au și ele,
anul acesta, alegeri prezidențiale. Ce să aleagă cetățenii americani? Ce opțiuni au? Un bătrân senil, vădit controlat de către alții, sau un bătrân libidinos, vulgar și nepriceput, care poate arunca oricând întreaga lume în haos dintr-un capriciu?
Pot alege pe oricine? Serios? Teoretic, ar putea candida oricine. Practic, fără minimum un miliard de dolari în conturile de campanie, oricine ar candida în SUA ar face-o de pomană. Și nu doar banii sunt o piedică, ci întregul sistem prin care cineva poate ajunge candidat.
Vor fi unii care vor spune că nu contează persoana care ocupă fotoliul prezidențial american, pentru că de aia există consilieri, membri ai cabinetului, există un foarte funcțional sistem de check andbalances, care fac să funcționeze democrația americană în mod impecabil.
Dar nu este adevărat. Ce democrație mai este aceea în care votul alegătorilor dă un anume rezultat, dar rezultatul nu se regăsește în realitatea conducătoare? Ce democrație este aceea în care, mai de voie, mai de nevoie, alegi o anumită persoană, dar ai nevoie de asigurări că lucrurile vor fi în regulă, pentru că nu va conduce acea persoană, ci cineva pe care nici tu și nimeni altcineva nu l-a ales?
O democrație originală, cum îi plăcea lui Ion Iliescu.
Și pentru că vorbim despre prezidențiale,
să venim puțin și la ale noastre. La prezidențialele noastre. Unde, deocamdată, nu prea pare că am avea ce alege. Că vor fi Ciolacu, Ciucă, Geoană, Simion, Șoșoacă sau Kövesi, tot în fața unei liste de alegeri imposibile ne aflăm.
Este din ce în ce mai greu să decizi care este răul cel mai mic. Și problema este că acceptăm această situație, că acceptăm să alegem conștient răul. Că este mic sau mare, răul tot rău este. Și ar fi trebuit să învățăm de la ultimii doi președinți ai României că răul mic devine un rău foarte mare pe măsură ce trece timpul.
Ar trebui să refuzăm să mai participăm la această mascaradă, fie ea europeană sau națională. Dacă tot nu alegem noi, de ce să ne mai prezentăm la vot? Dacă nu avem de ales decât răul, de ce să-l alegem?
Cumva, din negura unor minți care se consideră atotputernice, se conturează varianta ca răul cel mai mic de anul acesta să fie Nicolae Ciucă.
O nulitate recunoscută, un om care n-a dovedit decât că știe să asculte ordinele (și când era în poziția din care se dădeau ordine, nu le dădea decât după ce și le primea pe ale sale), va fi foarte probabil președintele României pentru următorii zece ani. Gândiți-vă la asta nu atunci când veți merge la vot, ci. atunci când își va anunța candidatura. Dacă va candida, el va fi președintele, fie că vă duceți sau nu la vot.
Știind asta, bucurați-vă de vacanță, de libertate, de orice doriți să vă mai bucurați anul acesta. După aia, nu se știe, poate o să mai aveți voie, poate nu.