Tina este o slută cu uniformă de vameș, singura creatură capabilă literalmente să miroasă ticăloșii care-i trec pe dinainte. Stă pe un coridor sinistru de vag iluminat, amintind, parcă, de obscuritatea de sub un pod, și amușinează ca un cîine urît ori de cîte ori îi trece cineva prin față. Ieri a prins un minor cu prea multe sticle de băutură. Azi un ciudat cu un stick plin de porno cu minori. Mîine cine știe ce îi va aduce soarta înaintea nărilor?
Și iată că soarta pare să-și facă milă de hidoșenia ei și îi aduce în tunel un nasol la fel de urît ca și ea. Poate chiar mai urît, pentru că nasul ei de cîine abuzat de evoluție mai are puțin și își pornește și girofarul, atît de mare e nivelul de alarmă. Mica investigație nu pare să descopere decît o dubioasă aberație biologică, deci Tina simte că e cazul să abordeze problema de la om la om, așa cum e învățat orice agent al Securității, fie ea și a Frontierelor.
Destul să spun că sintagma „de la om la om” are o doză serioasă de ironie în cazul de față, pentru că filmul ține cu dinții de realitate doar pentru a pregăti mai bine momentul în care realismul magic va inunda ecranul și imaginația spectatorului.
Eram familiarizat cu pasiunea nordicilor pentru asemenea devieri fantastice. Acum 11 ani, Let The Right One In se dovedea o bijuterie a genului, scoasă din mintea năzdrăvană a lui John Ajvide Lindqvist și șlefuit de Thomas Alfredson cu un talent pe care Hollywood-ul nu îl mai are de ani de zile.
Același Lindqvist și-a exprimat demonii și piticii în povestea de față și, prin urmare, astrele păreau să zîmbească.
Din păcate, cerul Suediei e acoperit de nori grei și groși, buni să sugrume lumina universului și să gîtuie farmecul și inspirația.
Unde Let The… era zvelt, nervos, mesmerizant în mister și brici în replici, Border e îngălat și plictisitor. Regizat de un băiat fascinat probabil de modul în care se usucă vopseaua albă mată și jucat de inși incapabili să transmită cele mai primitive emoții de la granița dintre uman și animal, filmul se tîrîie precum un melc șchiop înspre un final la fel de previzibil ca și urmarea combinației de must și prune. Deși, sincer, ultima tind să cred că e net mai calitativă.
Marea revelație, și anume că Tina e bună să cînte „Herr Mannelig herr Mannelig trolofven i mig”, e surprinzătoare pentru cei care n-au auzit de mitologia nordică în viața lor și insistă că o asemenea mutră e tipică doar Neanderthalienilor. Revelațiile ulterioare, despre șvezii care s-au comportat cam nazist cu tot neamul ei, intră deja în zona ridicolului și a literaturii conspiraționiste scrisă de feministe tunse asimetric.
Povestea alternează între o investigație scrisă prost și idila dintre cei doi urîți doar pentru că, realist vorbind, trebuie să-i dai spectatorului și altceva decît doi hidoși în curul gol care fac cele mai antierotice chestii pe care le fac probabil hîzii. Înțeleg ideea de estetică a urîtului și apreciez cînd un artist știe să scoată frumos din bube, mucegaiuri și noroi. Filmul însă n-are o asemenea capacitate de înțelegere. El atinge orgasmul creativ cînd umple ecranul cu bicisnic și dezgustător. Anul trecut, Border era mîndru să cîștige la Cannes premiul „Un certain regard”. Bine că nu i-a spus nimeni că titlul complet era „Un certain regard plin de scîrbă”.
Border. R.: Ali Abbasi. Cu: Eva Melander, Eero Milonoff, Jörgen Thorsson.
