De duminică, România are un nou președinte. La ora la care scriu aceste rînduri, rezutatul adunării la vot îi dă lui Nicușor Dan 53,60% și lui George Simion 46,40%. Analizînd strict matematic, numărul real de alegători a fost format, în majoritate, din numărul celor întregi la cap. Sau, dacă vreți, suma voturilor raționale a depășit suma omoloagelor iraționale. Mulțimea a învins grămada.
Efectuînd scăderea – pentru că nivelul politic din ultimii x ani este un șir aparent infinit de deplorabile scăderi –, România a obținut nota 7,20% la democrație și trece fericită mai departe. E o notă onorabilă pentru orice elev mediocru, darămite pentru o loază care a chiulit cu o nesimțire soră cu prostia și de la lecțiile cele mai elementare.
Examenul, însă, a fost complet dezonorabil. Nu a fost o evaluare națională, recurentă și perfect normală la școala cetățeniei europene, ci o corijență rușinoasă care, odată picată, amenința cu repetenția unei istorii cuprinsă într-un grafic cu Odiosul pe abscisă și Sinistra pe ordonată. Am trecut cu 7 puncte. 7 din 100.
Filologii ar fi tentați să conchidă superior că talpa țării trage la cizme, dar e puțin mai complicat de atît. Pentru că, oricît de talpă ar fi, tot îi repugnă mizeria și tot caută să se separe de ea. Așa au apărut pașii. Așa a apărut și mersul societății. Preferabil înainte, deși, iată, și ânapoi pare o direcție acceptabilă pentru o nație care a învățat despre vectori de la un fizician care știe că definiția mișcării e „mersul cu nesimțire în vacanță“. Ecuația puterii amenință să se schimbe subit dacă este introdusă fie și o singură necunoscută. În cazul lui ânapoi, este clar că necunoscuta e ortografia. Nu-i nimic, compensăm cu ortodoxia. Tehnic, am nimerit-o pe jumătate. Iar restul, Dumnezeu cu mila!
Și, dacă tot aminteam de Dumnezeu, iată că potopul de amenințări schimonosite de ură și minciuni înflăcărate de pucioasa răzbunării s-a încheiat, valurile s-au despicat în două și o jumătate de apă a ieșit mai mare. Drumul pare liber. România poate să viseze la viitorul făgăduinței.
Dar ar fi mai bine ca România să se trezească și să se pună pe treabă. Să-și schimbe zdrențele politice. Să șteargă zoaiele. Să asaneze mlaștina de pungășie și măgărie în care băltește. Să copieze pagini din cultura și civilizația occidentală. Hai, măcar alea simple despre cum crești nivelul de trai, cum separi Justiția de corupție, cum respecți legea și cum faci legi care merită respectate, cum atragi albine care să umple fagurii bugetului și dezvolți economia bazată pe servicii, altele decît serviciile secrete. Asta așa, de început. Altfel, focul vrajbei amenință să izbucnească din nou, și atunci senzația de cald nu va fi dată de visul în care curge lapte și miere, ci de o realitate care amenință să transforme ițarii în chiloți curcubeu. Auriu în față, mauriu în spate.