În anii cînd îi apărea lui Nichita Stănescu un volum de versuri, confrații poeți îl felicitau în două feluri. Cei care nu publicau nimic în acel an o făceau din toată inima lor lirică. Poeții cărora le ieșea și lor o carte de poezii, la concurență cu el, mai cu jumătate de gură. Li se topea tuturor speranța că ar fi putut lua premiul Uniunii pentru poezie. Nichita îi simțea și cîte unuia, pe care-l știa mai harnic, îi promitea că în anul următor nu va scoate nici măcar o plachetă, ca să nu-i dea emoții. Premiile Uniunii erau de cîte 10.000 de lei, ceea ce pe atunci însemna cinci salarii medii sau trei salarii mari, și chiar dacă Nichita Stănescu nu-l primea pe cel pentru poezie, asta nu scădea cu nimic temerile competitorilor. După ce lua premiul, poetul dădea de băut la Athénée Palace. Într-un an, știu asta de la Ion Vianu, a curs șampania în valuri, pînă s-a terminat, că erau mulți invitați. A venit chelnerul care-i servea să-l anunțe pe Nichita. „Du-te, bătrîne, și ia de la concurență, că nu se poate!” Nu mergea, că-și dădea Athénée-ul cu firma în cap. „Păi, atunci luați de la Alimentară!” Cum-necum, a reînceput să curgă șampania. S-au dus toți banii de premiu și tot ce mai avea Nichita în buzunar, încît a trimis poetul pe un piccolo la el acasă să ia niște bani, ca să aibă cu ce plăti nota și ultimul rînd pe care îl comandase, după aceea, ca de plecare.
Nota și încă un rînd!
