Cu cîteva luni înainte de trecerea mea prin vama-fantomă din Zajecar, cînd ceața, peisajul lunar și mătăhăloasele pistoale Walther PPX de la brîul vameșilor sîrbi m-au făcut să cred că din fauna fostei Iugoslavii n-au dispărut de tot tigrii lui Arkan, un amic de al meu mi-a fost precursor.
Amicul are doi metri fără tocuri, poate căra în spate harnașamentul unui escadron de cavalerie (și o parte din cai) și umblă în mașini de mărimea unui camion, fiindcă cele normale îl strîng. De obicei, cînd își face apariția undeva, oamenii se opresc din ceea ce au să-și spună și îl fixează înspăimîntați pe acest Ghiță Mureșan cu pectoralii lui King Kong, tuns periuță și cu barba de două zile a unui asasin plătit. E de profesie contabil, dar, în afară de nevastă-sa, nu-l crede nimeni – nici măcar angajații lui, care sînt convinși că seara își pune mantia lui Batman și iese prin Ferentari să rupă gîturi.
Ei bine, acum trei-patru luni, cînd a crezut că poate scurta Europa de Est pe ruta Belgrad-Vidin, amicul meu s-a trezit în aceeași vamă bîntuită din Zajecar. Ceața islandeză, lipsa urmelor de viață umană și aspectul post-atomic al coclaurilor creau o atmosferă horror pentru care Hitchcock și-ar fi dat o mînă. În clădirea vămii păreau să locuiască doar spectrele bosniacilor executați la Srebrenica, iar din spatele peretelui de negură se simțea împunsătura privirilor sîngeroase ale generalului Ratko Mladic. Cine poate ști dacă sîrbii ne-au trecut cu vederea acceptul dat trupelor NATO să-i bombardeze? După o oră de așteptat în beznă și tăcere, groaza de a fi scos din mașină și condus pe cîmp de un pluton cu ținere de minte se întrevede chiar și de la înălțimea de doi metri.
Amicul meu tocmai începuse să-și recapituleze viața, cînd din cazemata vămii a ieșit un monstru. Un gigant cu capul cît un dirijabil s-a apropiat de mașină. Era atît de mare, încît, cu toată bezna, lăsa umbre. Avea statura și armamentul lui Ajax Telamonianul, fața ciclopului Polifem, iar craniul lăsa impresia că face sforțări să rețină în interior explozia unei grenade. Pe chipul lui se citea că dacă fusese de luat o hotărîre, ea fusese luată – și acela a fost momentul în care amicul meu s-a gîndit că nu va mai putea să-și doneze corpul medicinei.
O labă uriașă s-a abătut peste portieră. Sîrbzilla a înlăturat fragila protecție de tablă și l-a scos pe amic din mașină cu aceeași ușurință cu care scot chelnerii capacul unei beri. A urlat la el și l-a îmbrîncit, iar amicul meu, care se ghemuise instinctiv, a simțit nevoia să ia poziția de drepți, desfășurîndu-și pe verticală cei doi metri disponibili. În acel moment, ca în filmele în care criminalul e atins de isterie, colosul din fosta Iugoslavie a început să rîdă. S-a dus lîngă amicul meu, care tremura ca Goliat în fața pietrei care încă nu-l lovise, și s-a așezat umăr la umăr. "Jednakost", a grohăit el, cu o voce dintr-o dată caldă. A rîs iar și l-a bătut pe spate, la limita dezlipirii plămînilor. Apoi l-a luat de-o aripă, l-a băgat în mașină și i-a făcut semn s-o ia din loc fără să-i mai controleze vreun act. Cînd a ajuns în vama Vidin-Calafat, un vameș român cu rude în Voivodina i-a tradus amicului meu cuvîntul jednakost: egalitate.
De-a dreptul poetic.