În zorii experimentului democratic românesc, când toată nomenclatura fostului regim trecuse prin operații de schimbare de orientare, românii alegeau „un președinte pentru liniștea noastră”. Ion Iliescu era omul providențial, gata să ne salveze de tot ceea ce el însuși reprezentase.
Zece ani mai târziu, în anul 2.000, românii erau puși pentru prima dată în fața unui experiment în urma căruia riscam să deraiem complet. Cu un Vadim aflat în formă maximă, românii și-au călcat pe orgolii, principii, constrângeri, și l-au ales încă o dată pe Ion Iliescu. Oameni care vedeau în Ion Iliescu o relicvă a trecutului, care-l percepeau ca o prelungire a PCR și un lanț care nu permitea ruperea de trecut, l-au votat pentru că cealaltă opțiune era complet razna și delirantă.
De atunci, de la Iliescu în coace, PSD n-a mai reușit să producă un lider capabil să ajungă la Cotroceni. A rămas însă mereu acolo, conectat, prezent, înșurubat ireversibil la frâiele și butoanele care controlează statul.
Cu excepția lui Emil Constantinescu și a perioade CDR, între 1996 – 2000, toți președinții de dreapta, aleși în ciuda PSD, au luat PSD-ul în brațe și au coabitat, înfășurați în jurul interesului național.
Nicușor Dan nu e cu nimic diferit. Nu doar că a luat PSD în brațe, dar pare să înceapă a trage cu ochiul, în semn de reevaluare, și către partida extremistă. Matematicianul priceput la ecuații complexe e consumat nu de formula corectă, cât de cea simplă. Și nici măcar nu are o poveste bună, căci omul e incapabil să comunice. Nicușor Dan nu e un președinte pentru liniștea noastră și nici nu vrea asta. El ar vrea să fie un președinte pentru propria lui liniște.