Există o scenă în filmul Darkest Hour în care Winston Churchill, chiar înainte să meargă în Parlament pentru a-și ține celebrul discurs în care anunța că nu cedează în fața lui Hitler, coboară pentru prima oară în viața lui la metrou, ca să vadă ce spun și oamenii simpli. Urma să ia o decizie dificilă. Perspectivele nu erau deloc bune pentru britanici, care erau acum singuri, la marginea unei Europe cucerite de naziști. A refuza orice negociere pentru pace însemna să târăști toată populația într-un război costisitor. Escapada de la metrou, complet fictivă, dealtfel, îi arată însă lui Churchill că poporul e de partea lui și că britanicii sunt gata să lupte până la capăt.
Oricât de fals istoric ar fi momentul, altceva contează acum: care ar fi echivalentul unui astfel de gest, în condițiile de azi? Cum ar trebui să pună problema un politician care vrea să fie la fel de responsabil și de democratic? Ce sacrificiu le-ar cere el cetățenilor? În film, Churchill le cere londonezilor să-și riște viața pentru a evita o pace umilitoare și nesigură. Este riscul o alegere la fel de bună și acum?
E aproape ridicol să gândești scena în termenii ăștia: Boris Johnson intră tușind în metrou, cu fruntea arzându-i de febră. Când garnitura o ia din loc, e gata să cadă și se stabilizează abia după ce-l apucă de braț pe unul dintre pasageri și-i tușește necontrolat pe obraz. Lumea se uită mirată la el, dar mai mult din cauza bolii, pentru că la metrou l-au mai văzut, cu ocazia altor ieșiri populiste abil puse în scenă. Johnson le amintește oamenilor că virusul a pus stăpânire pe Europa și-i întreabă ce cred: sunt gata să cedeze în fața lui sau vor să lupta până la capăt? Se-nchid în case ca francezii și italienii sau sfidează virusul, mergând mai departe cu activitățile lor zilnice? Pasagerii se dau câțiva pași mai în spate din calea lui și Johnson nu pricepe de ce.„N-am nimic, e doar o alergie!“, caută să le explice oamenilor care-l privesc îngroziți.
Nu mai apucă să țină nici un discurs epocal, pentru că o ambulanță îl ia din fața Parlamentului și-l duce direct la terapie intensivă, unde e intubat.
Se vorbește mult în termenii unui război pe care-l ducem cu virusul. Medicii și asistentele sunt luptătorii din prima linie, curierii sunt ca niște eroi, chiar și Humvee-urile pe care le vedem la noi pe stradă încurajează comparațiile cazone. Metaforele sunt, însă, înșelătoare. În primul rând, un virus nu se lasă intimidat de sfidarea noastră. Te omoară sau te face să cazi la pat indiferent ce crezi sau ce spui public despre el. Apoi, oamenii nu sunt capabili să gândească, intuitiv, riscuri legate de epidemii la fel cum ar evalua pericolul unui război. Creșterile exponențiale sunt greu de înțeles. O boală care a infectat doar 10-15 oameni pare inofensivă, iar atunci când își arată adevărata față e prea târziu ca să mai faci ceva.
Cel mai important e însă felul în care își selectează victimele. În timp ce, în cazul unui bombardament, toată populația e la fel de expusă, virusul de acum face victime în special în rândul celor mai vulnerabili. Să îți arăți curajul și să spui că vrei să înfrunți virusul înseamnă, de fapt, să îi expui pe ceilalți. Nu e o alegere care te privește doar pe tine, ci o condamnare la moarte pentru niște bătrâni cu care trăiești în aceeași societate. Din cauza asta, metaforele care țin de război sunt înșelătoare și de la ele până la idioții care clamează libertatea pentru populație nu e decât un singur pas.
În zilele noastre, Churchill n-ar coborî deloc la metrou, ca să nu pună în pericol pe nimeni, nici măcar pe el.