"Scoateţi dracului la TVR ceva cu Opoziţia! O fraudă, o spălare de bani, un capăt de dosar, orice. Nume sonore, consacrate, să muşte toate televiziunile. Să dispară de la ştiri Arafat, că nu mai suport!" Nu există nicio dovadă că preşedintele ar fi vorbit chiar aşa. Nici măcar nu putem fi siguri că vorbele erau adresate lui George, Codruţei sau lui Daniel. Putem doar spune că subiectul SMURD a făcut loc subiectului punerii sub anchetă, pentru spălare de bani, a unui lot pestriţ de făptuitori plauzibili, condus de Viorel Hrebenciuc.
Telespectatorii se îndrăgostesc repede, dar se plictisesc fulgerător. Aşa că idolii de pe ecran au la dispoziţie un interval scurt. Gloria lor e întotdeauna grăbită, fiindcă următorul breaking news poate pica dintr-o clipă în alta. Asta o ştie orice subofiţer de serviciu de la biroul de dezinformare. De aceea, breaking news-urile merg, adesea, după curba funcţei sinus, adică una albă, una neagră.
Cînd eşti perfect, aşa cum Traian Băsescu opinează despre sine, locul ţi se pare strîmt. Unicitatea nu suportă concurenţi. Popularitatea ăluilalt, oricare ar fi el, te arde la ficat. Fără ca logica, experienţa, statistica, ba chiar consilierii slugarnici să te poată opri, tu te repezi la noua vedetă, într-un impuls a cărei denumire ştiinţifică psihiatrii o ştiu de mult. Exemple de dată recentă sînt procurorii DNA, judecătorii, Regele.
În cazul Arafat, preşedintele are însă circumstanţe atenuante. Popularitatea doctorului are o densitate specială. Este un personaj compus din culorile ideale ale imaginarului balcanic, din suma acelor calităţi pe care romånii le gasesc în basme şi niciodată în biografia lor. Arafat e, în felul lui, ireal. Un Făt Frumos chel, muncitor, generos şi neobosit, născut la distanţă şi credibil tocmai datorită genezei lui îndepărtate.
Prin toamna lui 2002, pe şoseaua care duce de la Sighişoara la Tîrgu Mureş, un automobil se încolăcise în jurul unui copac, cu cîteva minute înainte ca eu să ajung la locul accidentului. N-am apucat să cobor din maşină, fiindcă un cioban de pe marginea drumului, sprijinit în băţ şi instalat în toate amănuntele coliziunii, m-a liniştit: "O făcut pomu' praf, săracii, un minut sau două să fie. Numa să nu-i atingeţi, că într-o clipă vine arafatu!" După cum aveam să mă prind mai tîrziu, în limbajul popular al Transilvaniei, cuvintele "salvare", "ambulanţă", "urgenţă", "accident" erau înlocuite cu un cuvînt miraculos: "arafatu". Sirianul nebun de la Tîrgu Mureş apărea din senin, ca un batman cu pelerină roşie, călărindu-şi duba cu pedala la blană şi-i smulgea din îmbrăţişarea fiarelor şi a hemoragiei pe şoferii pregătiţi de înmormîntare. Nu se mai văzuse aşa ceva de la Pintea Viteazu', iar ardelenii se mîndreau cu el aşa cum făceau cu Avram Iancu.
Legenda a prins aripi şi, ani la rînd, popularitatea lui Raed Arafat şi-a aşteptat tăcută şi muncitoare, ceasul. Ceasul s-a dovedit a fi unul rău după cum se vede, dar pentru preşedintele Basescu.
E de presupus că, pe planşetele de la Cotroceni, se lucrează acum în regim de urgenţă la un scenariu de coşmar, în care medicul Arafat ar intra în politică de partea duşmanului. Să presupunem că aşa ar sta lucrurile. În cazul ăsta, nu mă pot împiedica să-mi imaginez statul major al SRI cotrobăind febril prin fişete în căutarea mitologiei calificate: reţeaua informativă clădită de Securitate cu ajutorul studenţilor străini.