România produce cam 250-300.000 de morţi pe an. Avem, deci, şi producţie, nu numai consum. Sîntem a şaptea putere demografică a Europei şi, cînd vine vorba de morţi, putem cîştiga un referendum cu ochii închişi, dacă nu cumva şi cu mîinile încrucişate pe piept.
Dar fiecare la rîndul lui. Pînă una-alta, pînă în 2016, cînd românii rămaşi în viaţă vor putea circula pe autostradă de la Bucureşti la Comarnic, între 1.000.000 şi 1.200.000 de alţi români vor fi murit deja. În 2020, dacă nu te numeri printre cei 2.000.000 programaţi să moară pînă atunci, o să te poţi plimba pe autostradă de la Bucureşti la Sibiu şi, poate, de la Cluj – un pic mai departe de Gilău. Sigur, în 2020 vei fi cu opt ani mai bătrîn, vei vedea mai prost şi nu-ţi va mai da mîna să mergi cu viteză, aşa că s-ar putea să nu mai ai motive s-o iei pe autostradă. Şi apoi, cine îţi poate da în scris că o să mai ai maşină? Vin vremuri grele, după cum se vede.
În fine, ca să poţi pleca de la Bucureşti la Viena fără să cobori de pe autostradă, trebuie să aştepţi pînă în 2030. Cinci milioane de români n-or să mai apuce distracţia asta, ei fiind nevoiţi să se lase înhumaţi şi să împlinească statistica. Numai că rata mortalităţii e mai bine respectată ca termenele de construcţie pe care partidele le aruncă în campanie. După cum s-a văzut, s-ar putea ca 2030 să fie 2035 – sau chiar 2040 –, iar cele cinci milioane de morţi să fie, de fapt, opt.
Întrebarea pe care n-ai cum s-o eviţi e: eu unde voi fi în 2030? Pe autostradă sau sub pămînt? Dar în 2035? Dar în 2040? Pînă unde voi apuca să merg cu maşina pe asfaltul turnat de Umbrărescu şi de Căşuneanu, înainte ca rata mortalităţii să mă ia în calcul pentru PIB? Cunosc oameni în vîrstă care azi îmi zîmbesc, iar în 2020, sau în 2016 – vorba cîntecului –, se vor fi transformat total. Peste speranţele multor visători la autostradă, îngropate la doi metri sub pămînt, vor circula, pe drumuri naţionale pline de gropi, în convoaie anevoioase, iluziile celor încă vii, optimiştii consideraţi nebuni pe bună dreptate.
Un lucru de care promisiunile electorale uită să ţină cont e dispariţia maşinii. Cu vremea, în secolele următoare, cînd autostrăzile româneşti vor fi ajuns aproape de graniţa cu Ungaria, oamenii nu se vor mai deplasa cu automobilul. Dacă se va reveni la cal sau la bicicletă, autostrăzile vor deveni inutile, iar miliardele de morţi care au aşteptat finalizarea lor se vor trezi c-au aşteptat degeaba. Cît despre viitorul ecologic şi revenirea la mersul pe drumuri neamenajate – uitaţi-le! Şi la construcţia de poteci tot ultimii am rămîne.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012