În cazuri cu totul excepționale (și foarte exotice pentru publicul larg românesc), un dictator poate fi ușuit de la putere prin mijloace pașnice. Ca, de pildă, un banal referendum. Vă sună, desigur, îngrozitor de cunoscut. Cu simpla deosebire că, așa cum o relevă remarcabilul film* al lui Pablo Larraín, împotriva unui dictator se poate lucra, pe bune și pe brînci, cu mult profesionalism. C-un autentic curaj politic, din care lipsește tupeul nostru țățesc și tipicul șmen de dincolo de urne. Și, mai ales, se poarte lucra la un nivel de creativitate demn de galele Festivalului de Publicitate “Cannes Lions”.
S-a întîmplat, cum era și firesc, foarte departe de România. În Chile, o țară din America de Sud, cu o formă neobișnuit de longilină, cu mii de kilometri de munți, hoarde de lame și a cincea producție viticolă din lume, despre care cunoaștem la fel de puține lucruri pe cît știu chilienii despre noi. Un lucru mi se pare limpede: ceea ce știm unii despre alții se referă, în principal, la doi celebri dictatori: Nicolae Ceaușescu și Augusto Pinochet.
Anul este 1988. La presiunea organismelor internaționale, generalul Augusto Pinochet, capul dictaturii militare (de dreapta) care guvernează, la modul destul de prosper, dar aspru și sever, țara, organizează un referendum. Poporul chilian este chemat la urne ca să decidă dacă vrea întreruperea mandatului lui Pinochet (vot “NU”) sau prelungirea lui cu încă opt ani (vot “DA”).
Calculul cinic al hîrtiei spune că Opoziția (de stînga) nu are nici o șansă, întrucît nu dispune de logistica guvernanților, de giganticul lor aparat de propagandă și, mai ales, de o televiziune de teapa Antenei 3 care să îi propage, în prostie, mesajul. Are la dispoziție doar cîteva minute pe zi de material video – cam cît i-ar lua acum lui Mircea Badea să ne spună “bună seara” și să formuleze primele trei înjurături pe adresa lui Radu Banciu. Cîteva minute filmate cu niște camere VHS și difuzate apoi la televiziunea națională, la ore caracteristice filmelor sexy sau emisiunilor de cultură. E drept, Opoziția mai posedă ceva, în afara unei mase critice de cetățeni nemulțumiți: un contract cu o agenție de publicitate capabilă să elaboreze și să execute o strategie de comunicare miraculoasă.
Directorul de creație este René Saavedra (Gael García Bernal, cel mai mare actor mexican al momentului). Un personaj de o masculinitate fragilă și o eficiență profesională devastatoare, un bizar, dar organic melanj între Mircea Cărtărescu, Bogdan Naumovici și Florin Piersic Jr. Directorul agenției este Lucho Guzmán (chilianul Alfredo Castro, pe care e posibil să-l știți din fabulosul Tony Manero, în regia aceluiași Pablo Larraín). Un individ pragmatic și flexibil, uns cu toate alifiile sistemului, care amintește, în egală măsură, de Bogdan Enoiu, Dan Andronic și un personaj șerpilian cu sediul în Băneasa.
Restul personajelor, inclusiv Augusto Pinochet, contează mai puțin. Asta pentru că, în ciuda aparențelor stilistice (imaginea semnată de Sergio Armstrong e frustă, minimală, în stil documentaristic), Larraín nu-și propune decît tangențial un comentariu social sau politic. Dictatura lui Pinochet e doar pretextul istoric al unei povești despre oameni, timpuri și conjuncturi, în care e mult mai multă natură umană decît creație publicitară și mai multă universalitate (și actualitate) decît referendum chilian. Teoretic, am avea ce învăța din filmul celei mai creative victorii din istoria modernă a Americii de Sud. Practic, masa critică de cetățeni nemulțumiți se uită încă la televiziunile de știri. Iar aici nu mai e de mult vorba despre creație. Ci doar despre niște clienți.
* Nu / No (Chile, Franța, SUA, 2012). Regia: Pablo Larraín. Cu: Gael García Bernal, Alfredo Castro.
20 de vizualizări
