Nu vezi ce vezi, doar ce îți spun eu să vezi

Hai s-o luăm cătinel și să scuturăm nițel expoziția de la MNAR, dedicată lui Victor Brauner. Cred că mulți dintre cei care citesc această rubrică știu scandalul și și-au făcut deja o părere. Nu vreau să pun gaz pe focul autenticității, ci am să încerc să sap mai adînc.

Citez din presă: „Criticul de artă Pavel Șușară a acuzat conducerea Muzeului Național de Artă de «grave erori instituționale muzeografice și curatoriale», prin prezentarea de «falsuri» în expoziția «Victor Brauner. Între oniric și ocult», care i-ar aparține și fostului premier Adrian Năstase. Șușară a solicitat și intervenția Ministerului Culturii pentru «clarificarea și eliminarea» problemei“.

Precum ați bănuit, discuția se duce pe autenticitate și pe „gheara leului“ Brauner. Adrian Năstase, proprietar al mai multor lucrări, a fost prins la cotitură. Cinci lucrări sînt bănuite de fals. Eu, unul, nu mă pricep, de aceea, am să-i las pe experți să vorbească. Adrian Buga, expert în artă: „Dacă un tablou de genul acesta este pus la o casă de licitaţie, se poate vinde între 250.000 sau 700.000 de euro, se poate vinde cu 1 milion de euro. Cota lui Brauner ajunge şi la 2 milioane. Sînt bani în joc şi odată ce expui aşa ceva în Muzeul Naţional de Artă se formează un pedigriu“. Intervine Șușară și licitează: „Ele acum nu au nici o valoare. În clipa în care vor fi validate prin procese succesive de spălare, aşa cum se întîmplă acum, ele capătă valoarea picturilor lui Victor Brauner. Este vorba de la nimic la foarte mult“. Stai, că s-a burzuluit și Adrian Năstase. Și aduce în sprijin o scrisoare a Lenei Constante, precum și mărturia lui Mihai Oroveanu, care ar fi luat o altă lucrare ce i-a aparținut lui Gellu Naum. Colac peste pupăză, cineva cere demisia directorului MNAR, pentru proastă gestiune și pentru cheltuirea banilor publici. Complicat, nu?

Da, dar nu. Întîmplarea face că am mai văzut chestia asta, la scară mai mare. O colecționară din America vindea pe sume babane falsuri strălucite. Știa că erau falsuri? Grea întrebare și nu știu. Am doar mărturia ei: cînd a văzut o pictură de Mark Rothko, zice că i s-a tăiat respirația, că i-a venit să plîngă. La fel de emoționați și de pătrunși au fost clienții care au plătit 9 milioane de dolari. Piesa respectivă a devenit obiectul principal, adorat al noilor proprietari. Toată lumea (să-i zicem protipendadă?) care le trecea pragul cădea în extaz. După care să te ții discuții grele pe marginea tehnicii și măiestriei defunctului artist.

Toate bune și frumoase pînă cînd cineva a pus la îndoială autenticitatea lucrării. Și dă-i, și luptă! S-a lăsat cu scandal (dar asta o bănuiați de la începutul articolului) pentru că minunata lucrare nu valora nici suma materialelor din care fusese compusă. Pînă aici, e clar. Ce nu e clar e la ce s-au uitat posesorii. De ce le-a plăcut înainte pînă au căzut în extaz și de ce s-a dus dracului rapița? Nu e aceeași lucrare? Nu sînt același colorit și compoziție? Nu, nu e, pentru că, de fapt, oamenii nu văd ce văd. Dincolo de suprafețe, ei văd banul, celebritatea, puterea. E o ipocrizie, dar una al dracului de finuță. Pentru că oricine poate spune, asta nu e decît o imitație, poa’ să fie și la scara 1/1, îi lipsește originalitatea care îi dă viață și valoare. Carevasăzică nu obiectul în sine (care ar putea proveni, să zicem, dintr-un cuptor antic dar nu dintr-unul modern) e valoros, ci tot ceea ce cuprinde el. Între astea, istoria, numele și notorietatea unui artist. Cinstit să fiu, mie tot a ipocrizie îmi miroase. De ce? Hai să zicem că poposesc într-un sătuc din Bangladesh. Și acolo văd ceva care-mi place (plăcerea mea fiind „europeană“, adică și culturală, și istorică, și mai cu moț). Mă interesează mult mai tîrziu cine e autorul. Se prea poate să-l și întîlnesc. Asta nu mă face să-mi schimb părerea despre obiectul în sine, care-mi place. În schimb, dacă mă duc, de exemplu, la MNAR, sînt cu ochii cît cepele, nu care cumva să mă țepuiască cineva. Nu mai sînt atent la obiect, ci la ce e în jurul lui. Nu e imposibil ca experților care au organizat manifestarea să le fi plăcut lucrările lui Năstase, să le fi plăcut pe bune. Sînt însă curios cum și cînd și li s-a tăiat macaroana. Brusc, lucrările admirate cu 24 de ore înainte au devenit grosolane, neîndemînatice, demne de dispreț. Iar toată tărășenia, de n-ar fi fost denunțată în grabă, ar fi dus la valorizarea automată a imitațiilor pînă la rang de sute de mii sau milioane de dolari. Pentru că, hai să nu ne mai ascundem, despre asta e vorba. Plăcerea se măsoară în bani. Cu cît ai mai mulți, cu atît ești mai însetat de artă și originalitate. Pînă la lacrimi.

E clar, așadar, că nu vedem cu ochii noștri, ci cu aceia ai celor care stabilesc, la cîntar, nivelul de plăcere la care ai acces în deplină siguranță. Și nu pot să nu mă gîndesc cu oarece melancolie la un pictor cu o ureche tăiată și care, toată viața lui, nu a vîndut decît un tablou. Nu-l vedea nimeni. Publicul admira, pe atunci, ca și acum, cu ochii altora. Și chiar dacă originalul artist scoate o bășină (se mai întîmplă, nu e o supărare, că oameni sînt!) valoarea de întrebuințare o înnobilează și o poleiește.

Vorba unui fost coleg: „Bășinică, dă-te prins!“.