Premiul „Augustin Frăţilă“ pre mulţi i-a popit şi orbit. Deşi suma de 10.000 de euro pare fabuloasă pentru nişte sărăntoci notorii, precum scriitorii, dacă o întindem pe un an sau pe doi (cam cît îţi trebuie ca să scrii un roman), poţi să-ţi pui o şubă pe tine ca să ieşi din iarnă. Asta nu a împiedicat pe nimeni să ia la puricat iniţiativa lui Mario De Mezzo. Reacţiile sînt tot mai agresive.
De asta avem noi nevoie acum? De ce nu premiaţi un debut, două? De ce nu daţi mai puţin, să ajungă la toată lumea? Cine îl va reedita pe cîştigător, Editura ALL? Semnele de întrebare se pupă cu sexclamaţiile. Lumea a uitat, fulgerător, că e un premiu privat. Brusc, a devenit un premiu naţional, la care fiecare se consideră îndreptăţit.
Repet: e foarte bine că se dă un premiu bunicel. Dar, în acelaşi timp, e naşpa că municipiile României nu au instituit burse de studiu şi creaţie pentru artişti de tot soiul. E întristător că premiile breslei (USR) nu pot concura cu un biet premiu particular. Iar groaznic, de-a dreptul, e că instituţia premiilor româneşti nu aduce autorului nici măcar un cititor în plus.
Totuşi, dacă ar fi să-i reproşăm ceva „Casei de cultură“, ar fi entuziasmul care i-a întunecat orizontul. Bloggerii care au fost chemaţi să numească cîştigătorul din cele cinci romane selectate de juriul de specialitate n-o prea au cu cititul. Nici cu vorbitul. E ca şi cum ai chema o echipă de fotbal să decidă rezultatul unui concurs de matematică. Am, şi acum, nostalgia bloggeriţei Lucia T, terorista, care ştia şi una, şi alta. Poate la anul!
7 vizualizări
