Chestia asta cu inculparea lui Gabriel Oprea pentru iubirea lui de coloane oficiale cu girofar îmi aduce aminte de o discuție de acum cîțiva ani cu primul președinte de la Cotroceni, publicată tot la această rubrică. Se va observa, sper, că omu’ ăsta cu gura strîmbă nu e, și-n obsesiile lui oficiale, decît o așchiuță sărită din ienupărul uscat și cu negi numit Ion Iliescu. Iată dialogul: „Plăcerea cea mai mare, măi dragă Nutzi – a zis, zîmbind ușor ca de-o amintire, președintele – mi-o dă… dar nu, nu-ți spun, c-o să rîzi…” „Nu rîd, Șefu’, să-mi saie ochii din cap, cum vă văd și cum mă vedeți, dac-oi schița eu vreun zîmbet!” „Noi am fost o familie săracă, a continuat el. Tata, bietu’, mai mult cu locomotivele, cu politica… Mamele, cu de-ale lor… Așa că nu puteam să le pretind așa ceva… de altfel, nici nu se găsea pe vremea aia, s-a inventat mai tîrziu, dar eu, oricum, l-am visat…” „Ce, Șefu’?” Girofaru’, măi Nutzi. Cea mai mare plăcere mi-o dă girofaru’ cînd se-nvîrte. Mă topesc pur și simplu. Parc-ai fi mereu la Crăciun. Ai observat că am girofar și la baie?” „Nu, domnule președinte.” „Uite”, a zis dînsul, s-a ridicat de la birou, a deschis o ușă în stînga, a apăsat pe comutator și, într-adevăr, în locul unde stă de obicei becul de deasupra oglinzii, a început să se învîrtă un girofar tricolor. „Și mai am unul și aici”, a adăugat, s-a întors la birou, a deschis un sertar și m-a chemat să văd: printre radiere, creioane, medalii și niște manuscrise din Probleme globale se învîrtea un girofar mic, cît un ou de găină, albăstrui”.
Quod erat demonstrandum.
(va urma)