Cu cît se apropie de sfîrșitul mandatului său, cu atît președintele meu devine mai confesiv. Să aibă în secret dorința ca eu să-i transcriu, pentru istorie, vorbele, pentru că domnia-sa urăște ideea de jurnal, de înscrisuri, de orice semnătură, și de-aia nici nu poate fi prins cu dosarul „Flota“, pentru că n-a semnat nimic, e perfect acoperit? Posibil.
Oricum, după summit-ul NATO din Irlanda, m-a chemat la Vila Lac 2 și mi-a spus: „Nutzi dragă, am auzit că mi s-a reproșat că aș fi prea dur cu rușii, mai dur chiar decît aliații noștri occidentali, riscînd să îi atrag mînia lu’ ciumetele ăsta de Putin. Trebuie însă să știi că eu îi urăsc pe ruși din tot ADN-ul meu, cu tot arborele meu genealogic. La bază, strămoșii mei au fost tătari; or, se știe ce le-a făcut Stalin tătarilor. Chestiile astea nu se pot uita. Și să nu mi se dea drept contraargument că au o mare literatură, o mare cultură, nu sînt chiar așa de mari. Pe zeci de pagini Dostoievski e prolix, nu-l poți citi, e mai greu decît Levantul. Tolstoi, cît era el de conte, a murit ca un aurolac, într-o gară. Turgheniev stătea mai mult la Paris, Ceaikovski era homosexual, pe Maiakovski l-au sinucis, lui Tarkovski i-au dat un șut în cur, Emil Loteanu s-a dat cu clanurile țigănești, ca frate-miu, iar Soljenițîn, care le-a bușit tot sistemul, la bătrînețe a luat-o razna cu ortodoxia, ziceai că-i Bartolomeu Anania. Așa că a se slăbi cu rușii“. „Dar, domnule președinte“, am îndrăznit să zic eu, „totuși, trebuie apreciat măcar faptul că tot un rus de-al lor, Gorbaciov, a încercat să reformeze sistemul, că…“ „Hă, hă, hă!“, a făcut președintele meu. „Tu n-ai observat, măi Nutzi, că pata aia de pe capul lui seamănă leit cu harta Statelor Unite ale Americii? Tu crezi că e lucru curat? Hă, hă, hă!“
(va urma)