♦ Nu ştiu de ce le-a venit unora ideea să schimbe culoarea care defineşte, cromatic, PDL-ul. Mie portocaliul mi-aduce aminte de echipa de fotbal a Olandei din anii ’70, care practica un fotbal total. Păi, nu tinde PDL-ul să fie un partid total? Şi-apoi ce culoare să alegi? Verdele e al UDMR-ului şi-al ecologiştilor.
Albastrul, mai ales acum, se pretează la glume cu groaznic efect electoral: „Situaţia e cam albastră“. Galbenul duce cu gîndul la chipurile bolnavilor din fostele spitale comasate sau la faţa Şăfului după o rundă de negocieri cu FMI-ul. Roşul – ptiu! – e culoarea succesivelor grele moşteniri. Negrul şi mai ales maro-ul, cu diversele lui nuanţe, ies din discuţie: te trimit la „Ţipătul“ lui Munch şi la perversităţile plastice ale lui Egon Schiele.
Dacă ar fi după mine, aş alege o culoare puternică, violetul, dar nu monocrom, ci înstelat – asemeni rochiei dnei Elena –, cu cele 8 regiuni administrative, la care, cînd va veni timpul, se poate adăuga, pe modelul steagului american, şi steluţa Harcov.
♦ Foarte reuşită gluma cu iz marinăresc făcută de Şăfu’ la întîlnirea cu foştii săi colegi de facultate: „Am ficatul din coastă-n coastă, hă, hă, hă!“. Din păcate, n-a rîs nimeni, ba unii chiar şi-au şters, discret, o lacrimă.
♦ E clar că trăim – cu excepţiile binecunoscute: Angela Merkel, Margaret Thatcher, Evita Peron, Dolores Ibarruri, Ana Pauker, Ana Ipătescu, Elena Udrea – într-un cumplit patriarhat. Dovada? Dominique Strauss-Kahn a fost eliberat! Biata femeie de culoare! Ar putea zice ca fecioara violată din bancul ardelenesc: „Acuma pe mine cine mă mai ia?“. Şi parcă-l aud pe Jeffrey Franks: „Te mai iau eu o dată!“.
Ce deosebire între satiru’ ăsta de Strauss-Kahn şi Şăfu’! Ori de cîte ori am intrat în biroul sau în dormitoraşul lui cu o treabă, ceva, nu mi-a bătut nici un apropo, nu s-a dat la mine nici picat cu ceară. Cel mult, privindu-mă, i se umezeau aşa, părinteşte, ochii şi-mi cerea nişte cubuleţe de gheaţă.
(va urma)