Ori că intrase la apă cît stătuse în străinătate, ori fiindcă nu fusese nici odată atît de înalt pe cît se spunea, Petru Dumitriu nu prea semăna cu personajul impunător din descrierile celor care-l cunoscuseră pe vremuri, în țară. Purta o pălărioară cu borul pleoștit, iar din faimoasa lui eleganță de odinioară nu rămăsese mai nimic. Orgoliul, în schimb, îi rămăsese intact, erau de părere cei care-l știau. Cînd a venit la București, în 1996, s-au adunat să-l vadă și cunoscuții, cîți mai erau, și admiratori mai tineri. Romancierul care schimbase în Franța comunismul pe creștin-democrație se întorsese în țară ca să-l susțină pe Ion Iliescu în campania electorală. Asta după ce-și pusese cenușă în cap pentru relațiile lui cu regimul comunist și-și repudiase energic două romane, ofrande ale luptei de clasă, care-i aduseseră o groază de bani în țară. Ce-i venise lui Petru Dumitriu să-l ridice în slăvi pe Iliescu? Cîțiva dintre cei care-l cunoșteau erau de părere că picase din nou victimă celor două slăbiciuni ale sale din tinerețe: setea de onoruri și banii. În schimb, o prietenă apropiată de-a lui susținea că, pentru autorul Cronicii de familie, povestea asta fusese o afacere negociată în prealabil. Petru Dumitriu îl lăuda pe Iliescu în campanie în schimbul funcției generos stipendiate de ambasador itinerant. Altfel nu s-ar fi băgat
O afacere a lui Petru Dumitriu
