Deşi procuratorului roman Iisus i s-a părut mai degrabă un sinucigaş simpatic şi curat în credinţa sa naivă că el ar fi mult aşteptatul Rege al Iudeilor, spălarea simbolică pe mîini a lui Pilat din Pont cu săpunul extras din trupul Mîntuitorului e de neînţeles şi cu atît mai odioasă cu cît dorinţa de răzbunare a marilor preoţi, ce nu se îndoiau cîtuşi de puţin că noul Mesia e un eretic ce trebuie răstignit, putea fi deturnată de negociatorul care mînuia şi pîinea, şi cuţitul.
Antisemiţii îşi consumă de două mii de ani fierea zadarnic asmuţind cîinii subconştientului împotriva evreilor supăraţi pe un hippiot avant la lettre, care a fluierat în templu înainte de a se inventa fluieratul în biserică şi, ca să fim cu adevărat drepţi în această poveste, fanaticii creştini ar fi trebuit să-şi verse sudălmile în capul italienilor, dar şi al românilor, care poartă cel puţin jumătate din vină, dacă socotim că bădiţa Traian şi-a dat iegării jos în budoarul Daciei la puţină vreme după ce Pilat s-a şters cu prosopul.
Străbunica mea, ce îmi explica senină, conform normelor ortodoxiei mioritice, că „Iisus era creştin, român de-al nostru, şi jidanii l-au răstignit pre dînsul“, m-a boscorodit multă vreme după ce i-am demonstrat că situaţia e exact viceversa, fiindcă noi, trăgîndu-ne din romani, sîntem în realitate consanguini cu macaronarul şmecher care l-a îmbrîncit pe Iisus spre moarte, în loc să arunce prosopul şi să-l scoată din ring pe cel scuipat şi bătut, să-i ungă rănile cu alifii tămăduitoare şi să-l trimită într-un sanatoriu în Dacia Felix.