Vă mai aduceți aminte cum era să trăiești într-o țară cu o singură autostradă, și aia mai puțin de 100 km? 10 ani după căderea comunismului am tot avut autostrada A1 București – Pitești, începută în 1967 și terminată în 1972, și un limbric de A2, scurt segment de 17,2 km finalizat în 1987, între Fetești și Cernavodă. În 1990 au început masacrele etnice în Iugoslavia iar în 1994 SUA au lansat operațiuni militare împotriva regimului Miloșevici. Cum ungurii au refuzat să fie folosit terestru și aerian teritoriul țării lor pentru fi deplasată tehnică militară americană spre zona de conflict, România a fost singura direcție pe care puteau fi desfășurate operațiunile. Folclorul acelor ani zice că americanii i-au propus lui Iliescu construirea unei autostrăzi în regim de urgență de aproape 800 km între Constanța și Timișoara, evident pentru a facilita transportul rapid de tehnică militară din portul Constanța, prin sudul țării și până aproape de granița cu fosta Iugoslavie. Nu era rău gândită treaba cu autostrada care urmărea traseul Dunării, dovadă că războiul din fosta Iugoslavie și-a tras ultimul cartuș prin 2001, iar autostrada, din punct de vedere militar, și-ar fi scos banii. Și tot folclorul nouăzecist mai spune că Iliescu s-a opus acestei construcții la ordinele Moscovei. Bun, dacă e adevărat, din respect pentru înțelepciunea rusă, regimul de la București a dat cu piciorul unei autostrăzi, construită în regim de urgență de americani, ca infrastructură destinată transportului de materiale grele militare. Americanii au înțeles legătura reziduală a lui Iliescu cu Moscova și au cerut în schimb acces cu avioanele de luptă în spațiul aerian românesc, lucru ce s-a și întâmplat. Rușii cam erau pe făraș, americanii stabileau regulile și Iliescu, politician versat, a amușinat viitorul în așa fel încât să nu-i supere prea tare nici pe tovarășii de la Kremlin, nici să se lepede de americani.
În anul 2000 aveam deci tot atâția kilometri de autostradă cât construise Ceaușescu înainte de 1989. În perioadele 1991 – 1992, 1996 – 1998 și 1998 – 2000 Traian Băsescu a fost ministru al Transporturilor în guvernele Petre Roman, Teodor Stolojan, Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu. El este ministrul transpoturilor care a lansat la sfârșitul anului 1999 faimoasa declarație că nu este justificată în România o investiție majoră în construirea de autostrăzi, cu argumentul că traficul de mașini nu impunea la momentul respectiv acest lucru. Era perioada în care ungurii construiau vârtos autostrăzi, pentru că o autostradă o faci nu pentru că astăzi sunt trei Trabanturi, o Skodă, un Buceag, cinci Dacii, un Oltcit și o Lada pe ea, ci pentru că mâine ea va fi parte dintr-o infrastructură fără de care economia unei țări moderne nu se poate dezvolta. Și uite așa ajungem în 2010 când TIR-urile, salvările și autoturismele se înghesuiau pe 306 km de autostradă, cu toate că aveam planuri ambițioase pe hârtie. Grotele cu lilieci, transhumanța urșilor, cuiburile de pârși și în general legile de mediu au fost invocate pentru stagnarea proiectelor, principalul vinovat pentru faptul că noi nu aveam o rețea de autostrăzi nici la 20 de ani după căderea comunismului fiind – evident – Uniunea Europeană cu ONG-urile și iubirea ei față de natură. A, și am uitat – vinovați au fost și americanii de la Bechtel, care ne-au țepuit așa de tare, că am rămas șocați pentru următorii 20 de ani, și nu am mai contruit nimic.
Totuși parcă mai îndărătnice decât ecologia europeană și țeparii americani au fost licitațiile. Se făceau, se desfăceau, se contestau, se anulau. Între timp expirau studiile de fezabilitate și licitațiile se reluau de la zero încă patru ani și uite așa un proiect putea să zacă pe hârtie și opt – zece ani, timp în care numărul de mașini care foloseau infrastructura învechită a României se înmulțea exponențial de la un an la altul. Și ar fi corect să fie amintit aici că procedura a funcționat după același tipar ca în cazul licitațiilor bolnăvicioase care ne-au lăsat fără fregate la Marea Neagră, asta la limita unui război amenințător lansat de Rusia în Ucraina spre granițele noastre. Acesta a fost mecanismul prin care în 2014 aveam doar 747 de kilometri de autostradă, totuși un salt de la 306 km, cu A1, A2, o mică porțiune din A3, A4 spre portul Constanța și un A6 de 11 km. A fost perioada în care am lucrat la autostrăzi după principiul “un șut în cur, un pas înainte”, constructori ca Ford și Renault amenințând cu mutarea fabricilor dacă nu încep lucrările la șoselele rapide. Politichia de vârf a României a făcut exact cât să le închidă gura investitorilor străini, nimic mai mult, iar asta aduce aminte despre gluma cu baba de la țară care ajunge la dispensar pentru că o durea un picior. Medicul a consultat-o la piciorul cu pricina și i-a cerut să-i vadă și celălalt picior, dar baba rușinată a refuzat, spunând că la ăla nu se pregătise. Așa cum baba nu s-a spălat decât la piciorul care o durea, tot așa guvernele din perioada 2010 – 2014 au construit de gura lumii ceva kilometri de autostradă.
Mai împinși de la spate, mai în silă, băieții de la Ministerul Transporturilor, turând motorul și accelerând cu frâna de mână trasă, au supervizat în cinci ani, adică până în 2020, construirea a 100 km, România ajungând la un total de autostradă de 866 km. Dacă o țineam în ritmul ăsta până în 2055 am fi ajuns și noi la veo 1200 km de autostradă construită, dar e clar că ceva totuși s-a întâmplat, ceva ca o istorie a unui război anunțat, pentru că într-un singur an românii vor construi 65 km autostradă, în așa fel încât în 2021 aveam 931 km de alergat cu mașinile. S-au deșteptat românii, sau iar cineva îi împingea de la spate? Cu toate că mulți nu se așteptau ca Putin să atace Ucraina, acest lucru s-a întâmplat în 2022. Aveam război la granița țării, NATO ridica zilnic avioanele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, iar la finele lui 2022 aveam – minune! – 980 km de autostradă. În doar un an România, la sfârșitul lui 2023, urma să treacă de borna psihologică a celor 1000 km, rețeaua rapidă conținând și drumurile expres de 70 km. Ne frecam la ochi și mergeam an de an pe tronsoane noi de autostradă, așa că în 2024 România atingea un record istoric în expansiunea infrastructurii rutiere de viteză, care depășea la acel moment 1270 km, cu o punere anuală în circulație de peste 200 km. Urmează 2025, cu un război la graniță devenit cronic, și reușim să ne lăudăm cu peste 1400 km de autostradă, cu A0 și multe alte construcții de pasaje, bretele și multiconectivitate cu elemente secundare de infrastructură.
Ajungem asfel în 2026, un an record cu autostrăzi și drumuri expres într-o infrastructură care depășește 1600 km. Cum, bă, băieți, în cei patru ani de război în Ucraina România și-a dublat numărul de kilometri de drumuri rapide pe care le construise în 22 de ani? Ce schimbare a întervenit în mecanismele prin care licitațiile și studiile de fezabilitate durau ani de zile până să se construiască un kilometru de autostradă? Cum de nu a mai venit nimeni de la Ministerul Transporturilor să plângă că nu se pot face autostrăzi din cauza liliecilor și a ONG-urilor de mediu ale lui Soros? Au existat cumva niște specialiști prin guvernele României care nu aveau decât frâna de mână trasă ca instrument al dezvoltării infrastructurii? Nu zic special, doar așa, o uitaseră trasă când au plecat de la stop. Cum timp de 20 de ani nu au fost simplificate procedurile pentru acordurile de mediu și pentru reglementările de licitare a lucrărilor? Au influențat interesele geostrategice ale Rusiei agonia infrastructurii românești în toți acești ani? O parte din răspuns vine și din faptul că un Z-blogger și analist militar furibund rus acuză creșterea ritmului lucrărilor la A7, autostrada Moldovei, ca fiind parte a planurilor ostile față de Rusia, intitulând această autostradă “drumul tancurilor”, tancuri Abrams și Leopard. Cică ar fi vorba despre ajutorul NATO pentru Ucraina, dar și despre “absorbția Moldovei”, acuza propagandei ruse venind și din faptul că astfel de dezvoltări accelerate ale infrastructurii de drumuri rapide sunt finanțate din fondurile SAFE, destinate apărării europene. Știți cum e, la cioara chioară îi face Dumnezeu cuib.
Z-bloggerul ăsta rus nu e un mujic oarecare cu net acasă, ci este Mikhail Zvinchuk, fost angajat al Ministerului Rus al Apărării, posesor al canalului Rybar de pe Telegram, cu 1,3 milioane de urmăritori și unde sunt dezbătute aspectele militare ale războiului din Ucraina cu hărțile analitice pe masă. Zvinchuk este sub efectul sancțiunilor americane, Departamentul de Stat oferind o recompensă de 10 milioane de dolari pentru informații legate de acesta și membrii Rybar. Deasemenea bloggerul rus are interdicție în Marea Britanie și în UE, el fiind promotor al escaladării agresiunii militare ruse, al asasinării președintelui ucrainean și al atacului fulgerător, înclusiv cu arme nucleare, asupra unor țări NATO. Acum ne-a luat la ochi pe noi că ne grăbim cu autostrăzile. Interesul rușilor și ostilitatea cu care privesc modul accelerat prin care românii își dezvoltă legătura rutieră legitimă cu Moldova demonstrează că sabotarea tacită a infrastructurii țării noastre este foarte probabil să fi fost în ultimii 30 de ani o prioritate în strategiile prin care Rusia a încercat să saboteze politicile de dezvoltare ale României. Ca să nu mai zic că există și riscul ca Rusia să considere autostrada Moldovei ca “țintă legitimă”, așa că ce ar mai fi câteva drone în plus, la câte s-au plimbat accidental deasupra României?