Deşi se spune că moartea vine fără lăutari, PDL-ul a încălcat regula, sărbătorind trecerea în nefiinţă a Puterii cu manele, glumiţe şi dedicaţii muzicale pe marginea gropii, de părea că însuşi Cimitirul Vesel din Săpînţa a sosit în turneu la Bucureşti.
Damful de patchouli al neconsolatelor văduve s-a amestecat cu damful de partid proaspăt aruncat la tomberon, răspîndit în toată sala odată cu lansarea imnului de slavă adus gunoierului Prigoană.
Aripile ungurene ale curcii bete au fîlfîit şi ele apocaliptic. Întîi Traian Ungureanu, profund marcat de spectacolul de adio al Maiei Pliseţkaia de la Balşoi Teatr de acum cîţiva ani, fiindcă nu ne putem explica altfel baletul de băbătie cu microfonul în dinţi executat pe podium preţ de cîteva ore, iar apoi elevul tuns şi trimis acasă, Mihai Răzvan Ungureanu, care, interpretînd rolul optimist al ciobanului ce şi-a regăsit oile, într-un ultim gest de reşapare a iubirii de sine i-a invitat pe bătrînii pedelişti să intre cu toţii, la grămadă, în turbinca numelui său.
Michiduţă mai lipsea, ca să binecuvînteze dezastrul, numai că domnia sa a găsit un bun prilej să-şi facă numărul cu căruciorul în supermarket şi, aşa cum îi stă bine unui gropar al partidului care şi-a desăvîrşit lucrarea, surîdea în stînga şi-n dreapta, hăhăia cu măsură, căra apă minerală cu cîrca, să aibă ce bea alea mici, un om din popor, fără bodyguarzi, fără servicii secrete, cu legume în traistă, cu chelia la vedere, dar cu corniţele înmugurite pe dinăuntru, dispărînd în norul de fum al unei Dacii prăpădite, ca într-un roman de Mihail Bulgakov.