Anul ăsta nu scăpăm ușor de Dragobete. Am notat în episoadele trecute „uscăciunea” imagologică a acestei sărbători prostetice (termen folosit de unii sociologi americani pentru a caracteriza memoria colectivă întreruptă de-a lungul cîtorva generații, dar recuperată pe cale teoretică, cum ar veni, din hîrțoage și înscrisuri străvechi; e cazul Dragobetelui, ritual de trecere al nubilelor, practicat în niscaiva sate din Oltenia – însă și acolo cu o întrerupere măsurabilă în decenii).
Totuși, Dragobetele a intrat definitiv în calendarul largului consum, odată cu înflorirea tradițio-brand-urilor și, în general, odată cu tendința autohtonistă din marketing. „Uscăciunea” consumeristă a lui februarie se combate, iată, nu doar cu Valentine’s Day-ul „de import”. De pildă, o entitate comercială românească „cu tradiție”, CFR Călători, comercializează două bilete la preț de unul, de Dragobete. Ceferiștii cu vocație de telali au și scornit o strigătură catchy (cel puțin ca intenție): „Plimbați-vă în doi! Jumătate tu, jumătate noi” (sic! – dar măcar de-ar fi asta singura trosneală logică din lumea șinelor românești). Din ofertă mai face parte „posibilitatea (pasagerilor) de a-și declara iubirea la megafonul din Gara de Nord”. Hai că e romantic, așa, în stil BTT… Radiovacanța anilor ’80… Deci – tradiție!
Trend-ul e în continuă creștere. Anul ăsta ar fi de notat, în pleiada epifenomenelor de sezon (o parte menționate și săptămîna trecută), diverse strădanii ale marketer-ilor și designerilor de a contura identitatea grafică a Dragobetelui (mai mult ca sărbătoare în sine decît ca personaj fantasmatic, din zona incubilor folclorici).
Cea mai strașnică idee vine de la Petrom, important anunțător comercial și comanditar de campanii de responsabilizare socială (de genul Țării lui Andrei, care a copleșit media mai ceva decît scandalurile din lumea petrochimiei). Anul ăsta, Petrom a stabilit, printr-un referendum în social media, care e simbolul Dragobetelui! Din imaginea distribuită presei, putem vedea clar două păsări stilizate „etno”, care stau cioc în cioc. Doi porumbei? – am putea bănui, romanțios-clișeistic. Mmm… nu, nu prea par porumbei, turturele sau guguștiuci. Pasărea din stînga e roșie, cu creastă și cioc de culoare neagră, iar cea din dreapta e neagră, cu creastă și cioc de culoare roșie. După proporțiile dintre aripi și cozi, par a fi galinacee. O luptă de cocoși, ar putea crede un locuitor din Bali sau barem un cititor al lui Clifford Geertz (antropologul care a arătat cum se reflectă întreaga viață a societății în competițiile rituale cu pintenați sud-est-asiatici; pattern de gîndire care poate fi extrapolat, pe alte tărîmuri, la sporturi mitice precum fotbalul sau wrestling-ul). E chiar paradigmatică opoziția cocoș roșu – cocoș negru: culorile se încarcă de simboluri și pariorii ipostaziază mai clar mizele de anvergură. E ca la box, colțul roșu și colțul albastru; ca la șah, albul și negrul pieselor de pe eșichier; ca la fotbal, tricourile cît mai diferite cromatic de pe teren.
Ei bine, nu! Comunicatul Petrom ne descurajează să vedem în opoziția pliscurilor bicolore o confruntare. „Simboul Dragobetelui este Uniunea”, spun comunicatele PR-istice, după care ni se adaugă că e alegerea a peste 20.000 de votanți online. Oare toate ‘jdemiile de utilizatori asta au văzut cînd au privit întruchipările zoomorfe cu pricina? Uniunea? Și punct?! E oare un simptom de tip „hainele împăratului”? Din conformism și inerție socială, or fi acceptat toți acești „vieweri” că în vinieta Petrom-ului nu sînt două păsări, ci o chestie conceptuală, sintetică așa, la paușal?!
Ici-colo, cîte o voce naivă din mulțime a mai îndrăznit să remarce că împăratul e cam dezbrăcățel. Pasărea cea neagră a fost diagnosticată de către unii comentatori ca înecată în petrol (asemeni cormoranilor prinși de „mareea neagră” a petrolierelor).
E o lecție care se învață la școală, anume că e omenește să preferi caracterul motivat celui arbitrar, concretețea – abstracțiunii, cioara din mînă – vrabiei de pe gard. Iată de ce, dacă jos scrie Petrom, e firesc să te duci cu gîndul la… petrol!
Dar acolo sus, în sălile de ședințe, totul tinde să fie eterat și idilic. De aceea, poate, orătăniile cu fason Mîndra-Chic ale Petromului sînt mai degrabă niște grafisme urbane, abstractizate, corespondente oarecum lumii pokemonilor japonezi, în care pisici, șoarici sau ursuleți arată la fel, ca niște pufoșenii grase cu lăbuțe mici și ochi imenși.
Cîrcoteli de hater, se poate spune. Hai să acceptăm, laolaltă cu zecile de mii de fani, că Dragobetele nu mai e feciorul Babei Dochia, personaj noptatic și viforos, rudă cu neaoșul Gerar sau cu anticul Ianus cel năbădăios. Hai să vedem în „noul simbol” Uniunea pură și simplă, fără trecut și datorii, și hai să-i dăm like, din entuzasmul de a fi în rînd cu lumea. Și apoi, de ce să tot critici comunicarea comercială (fie ea și social-responsabilă)?! Așa cum e, bună-rea, ea facilitează niște fluxuri de informații și, concentric, de bunuri și bani. Adică progresul, nu?
Poate mai important este să observăm onestitatea de a recunoaște public că Dragobetele, atît de marketizat în ultimii ani, nu prea e o tradiție împămîntenită, ca alte sărbători, dotate cu simbolistici clare, inechivoce. Mai mult, chiar: onestitatea de a le spune oamenilor că tradițiie pot fi stabilite, uite-așa, în cîteva zile, printr-un vot online! Cu alte cuvinte, de a recunoaște că, în spatele bla-bla-ului despre tradiții autohtone, strașnic împămîntenite în conștiința neamului, se poate afla o simplă convenție. Un joculeț. Sau joculete, ca să rimeze cu Dragobete…
Apropo de sufixul ăsta oltenesc, de ciumete, poate prea gregar pentru lumea „wow” și „lol” a net-ului! Se poate drege simplu, prin deducția că păsările, numite laolaltă „dragobete”, sînt, fiecare în parte, cîte o „dragobeată”: o dragobeată, două dragobete!
74 de vizualizări
