În teorie, separația puterilor în stat e fundamentul unei democrații funcționale. Un joc de rock-paper-scissor, cu sistemele legislativ, executiv și judecătoresc care păstrează un echilibru și asigură un sistem de checks and balances. Asta în teorie, căci practica mioritică se bazează exclusiv pe complicitate. Nu avem separația puterilor în stat, avem complicitatea lor. Iar clasa politică e cea care dă tonul.
Putem să o numim cum vrem, nevoie de stabilitate, situație de moment, circumstanță geo-politică sau orice altceva, însă la bază e tot complicitate. Când stânga și dreapta își dau mâna și stau la masa guvernării de atâția și atâția ani, e complicitate.
Pur și simplu băieții ăștia au înțeles că e mai simplu să fure împreună decât să o facă pe rând. De ce să existe o competiție, o rotativă guvernamentală, de ce să se succeadă oameni aflați în competiție în fruntea unor ministere, ca să poată cei de azi scoate la iveală mizeriile celor de ieri, când se poate juca totul complice, de dragul stabilității?
Cât timp au existat o dreaptă și o stângă politică, așa cum erau ele, cât timp s-au rotit pe la putere, extremismul a fost o chestiune marginală. Acum e una alimentată tocmai de această complicitate a clasei politice. Și e normal să fie așa.
Același joc al complicității dintre partide se joacă și între puterile statului. Puterea judecătorească e beneficiara sistemului legislativ special, în timp ce politicul, care a creat sistemul legislativ, beneficiază de o justiție catch and release din care lipsește actul capturării.
Aici suntem astăzi, într-un joc al complicităților. Și, din păcate, nu e unul din care se poate ieși. Mă rog, putem visa și spera, dar mi-e tot mai clar că nu mai e mult până când visul și speranța se vor fi prescris și ele.