S-a întins la noi din 1990 încoace un soi de epidemie Cioran care a ținut aproape douăzeci de ani, în valuri succesive. Un volum din aforismele sale apăruse și înainte de 1989. Mai precis, în 1988, la Cartea Românească, în traducerea și îngrijirea lui Modest Morariu. După aceea, în afară de aparițiile autorizate de la Editura Humanitas, au ieșit pe piață și ediții mai mult sau mai puțin pirat care s-au vîndut și ele copios. Viața romanțată a lui Ciorana fost tipărită într-un moment de relativă liniște, în ceea ce-l privește, dar în mijlocul uriașului zgomot pandemic, pe care-l pomenește melancolic și Andrei Crăciun spre sfîrșitul cărții sale.
Ca să scrii acum despre viața și, pe ici, pe colo, despre opera și spiritul lui Cioran trebuie să fii ori un doctorand naiv, dar tocilar ambițios, ori cineva care s-a îmbibat în prealabil și fără scopuri lucrative cu tot ceea ce înseamnă Cioran, în lume și la noi. Îți mai trebuie însă și o doză sănătoasă de obrăznicie arogantă, ca să te poți plia după uriașa lui „impertinență”. Chiar și după scandalul dezgropării textelor sale de tinerețe în care se declara fermecat de legionari, scandal care a stîrnit oarece valuri și la noi, dar nu prea mari, numeroșii închinători ai lui Cioran și-au văzut de treabă, cu țuțăreli în transă și cu eroizări pioase, mai potrivite pentru viețile sfinților. Printre cei puțini care și-au păstrat cumpătul scriind despre Cioran sînt Florin Țurcanu, Marta Petreu și Z. Ornea. Ultimul a fost atacat din greu după apariția eseului său Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, în care a puricat Schimbarea la față a României și publicistica interbelică a lui Cioran.
Cu o formidabilă inventivitate, Andrei Crăciun pune în scenă viața și cuvintele personajului său pe care îl vizitează în carne și oase,în mansarda lui de la Paris, argentinianul Ernesto Sábato. Scriitorul sud-american, care în tinerețe a îmbrățișat înfocat extrema stîngă, se întîlnește cu românul apatrid, fost susținător entuziast al extremei drepte. Amîndoi sînt bătrîni, amîndoi agasați de glorie, doar că Cioran mai are de trăit doar cîțiva ani, în vreme ce pe Sábato îl mai așteaptă treizeci de ani de viață. Andrei Crăciun și-i închipuie conversînd, dar nu exclude ipoteza ca amîndoi să fi tăcut uitîndu-se unul la celălalt sau poate consumînd mîncarea gătită de Cioran. Sábato reapare de cîteva ori în carte, într-o chiar extraordinară paralelă cu confratele lui de la Paris. Apoi Cioran plimbîndu-se prin orașul pe care-l urăște, dar de care nu concepe să se despartă, Cioran gîndindu-se la femeile cu care a înșelat-o pe Simone, mai ales la nemțoaica cea blondă, Friedgard, Cioran certîndu-se la el în cap cu Sábato, care l-ar fi sfătuit să scrie literatură, deși el detestă literatura, și imediat după aceea, Cioran întrebîndu-se ce-ar fi fost dacă ar fi scris un roman, poezie în nici un caz! El scriind lungi epistole sau încercînd să adoarmă, terorizat de insomnie. Apare Simone în triplu rol, de amantă, soție și mamă a neajutoratului Cioran căruia îi veghează boala odioasă care-i șterge treptat amintirile, gîndurile și îl lasă pînă și fără cuvinte,iar în cele din urmă și fără viață. Mai sînt și diverși care vorbesc despre răposatul gînditor, de la elevul silitor la criticul care vrea să-l desființeze și salivează de plăcere înainte de a se apuca de treabă. Duhul aforistic al lui Cioran se simte în toată cartea. Te contrariază, te lasă cu gura căscată cu paradoxuri caustice sau cu sentințe cinice. Ori nihiliste. Andrei Crăciun sclipește însă și cioranizînd pe cont propriu, mai tot timpul surprinzător cu stilul său sentențios, trecut și prin Borges.
Acest biograf romanțator care își ficționalizează și personajul, și pe cei/cele cu care Cioran al său intră în contact, real sau imaginar, recunoaște cu umor la ce se dedă și știe – se simte asta! – că-i iese o carte mare dintr-un text de nici două sute de pagini.
Andrei Crăciun, Cioran. Ultimul om liber, Editura Polirom, 2020.
