Cum, necum, tîrîș, grăiș, anii au trecut, iar Uniunea Scriitorilor nu s-a clintit din loc. Aceeași conducere, aceiași decidenți, aceiași premianți, aceiași colaboratori, aceleași reviste. Păi, ori sîntem scriitori, ori nu mai sîntem! Și a venit gloriosul an 2023, în care, taman înintea alegerilor, ar trebui trasă o linie. Și ce linie! Nu albă și pufoasă, ci neagră și groasă.
Să le luăm pe rînd. Revistele literare, multe și mărunte, care primesc fonduri de la stat. Acum patru ani, criticul Ion Simuț scria un articol, Elegie pentru revistele literare, în care scria cam așa: Niciodată, din 1968 încoace, de cînd citesc eu presa literară/culturală, aceasta nu a fost mai neinteresantă, mai cenușie ca acum; niciodată, nici chiar în anii 1980, nu a suferit mai grav de mediocritate. Articolul era un semnal de alarmmă, pentru că îndepărtarea publicului de critica literară, de ideile și realitatea culturală nu putea fi compensată de exact ce acuza autorul: lenea de a gîndi, de inventa, de a discuta. O să mi se spună că asta e soarta revistelor, că lumea nu mai citește. O fi, dar iată că în peisajul apocaliptic, există, încă, reviste care se luptă pentru cititor: Familia, Timpul, Observator cultural. Polemici, discuții, răsturnări de situație, un stil fermecător și adaptat vremurilor, tot ce poate face un intelectual care vrea, visează să participe la viața cetății – asta e calea. Da, doar că revistele astea rezistă în bună măsură prin forțe proprii. Ei, să lăsăm. Ce a urmat? O adevărată vînătoare a lui Ion Simuț, coleg de breaslă cu cei pe care i-a „criticat“. S-a schimbat ceva? Nu. Viața e dulce cînd vin banii de la stat și nu ai de dat nimănui socoteală contabilicească. Bun, dar ce conțin, la urma urmei, revistele literare. Ei, dragii moșului, de aici lucrurile se complică.
Nu e nici un secret, pentru nimeni, că vîrsta medie a membrilor Uniunii Scriitorilor se învîrte în jurul a 65 de ani. De mai bine de un deceniu, breasla nu a mai cooptat membri tineri, sub 30-40 de ani, poate doar așa, unu’, doi, rătăciți pe cîmpul alb, oile negre. Așadar, și revistele sînt aidoma membrilor: poeții sînt, în imensa lor majoritate, pensionari, proză nu se publică, iar critica „literară“ se ocupă de volume care, cu scuzele de rigoare, au fost scrise de favoriții conducerii. Cînd vreun scriitor a călcat pe bec, imediat el devine persona non grata, iar (foștii) colegi sînt categorici: insul e o nonvaloare, un nerecunoscător.
Cu toate astea, numărul „scriitorilor“ cu patalama a crescut. Cum, o să mă întrebați, dacă nu mai intră cei tineri (așa cum se întîmpla acum 40-30-20 de ani)? Simplu. Mulți își descoperă pasiunea pentru scris după ce ies la pensie și, cu chiu, cu vai, cu o proptea, cu o atenție, bîldîbîc în Uniune. Da’ ce îi mînă, soro? Ei, ce-i mînă? Prea vă faceți chinezi! Suplimentul de pensie, acordat prin lege tuturor artiștilor, jurnaliștilor și sportivilor, în urmă cu două decenii. Numai că, trebuie să o dăm nițel cotită. E o poveste și asta. Cei doi mari și tari de la conducerea actuuală, domnii Nicolae Manolescu și Varujan Vosganian erau, pe atunci, în Partidul Liberal, care a votat împotrivalegii. Dacă nu mă înșel, dl Vosganian era în Parlament. Și?– o să ziceți – mai greșește omul. Da, numai că v-aș invita să recitiți comunicatele oficiale de acum cinci ani: peste tot, conducerea s-a lăudat cu lupta pe care o dusese pentru binele scriitorilor. Iar oaia neagră (sau capra rîioasă) devenise Dan Lungu, despre care agenții de influență din filiale duseseră vorba că la „lua“ înapoi pensiile oamenilor. Curat murdar.
De ce pomenesc toate astea? Păi, vin alegerile și… surpriză. La 84 de ani, dl Manolescu, membru al Academiei și în toate comitetele și comițiile, vrea încă cinci ani de președinție. Foarte bine, să fie sănătos. Doar că, de ani buni, domnia sa nu mai are treabă cu literatura. Ultimul autor pe care l-a citit din scoarță-n scoarță e fostul vicepreședinte Gabriel Chifu. Cu el, literatura română a pus punct. De unde știu? Păi, chiar de la dînsul. Într-un articol, poetul (da’ și comentatorul de literatură) Șerban Axinte zice că am avut, în 2022, unul dintre cei mai bogați ani literari, atît în proză, cît și în poezie. Și nedericitul poet începe să dea nume. Atîta i-a trebuit leului Manolescu. Nimic, nici un nume nu îi trezește interesul, toți sînt o apă și un pămînt, adică nu merită citiți și nici nu i-a citit, așa că nici nu știe cine sînt și de ce mama dracului ar trebui pomeniți. Cum s-ar zice, ăla care nu-i în România literară să facă bine să-și vadă de treabă. Și iată cum ce spuneam la început se confirmă la sfîrșit. Tinerii autori, poeți, prozatori, autori dramatici și critici literari care nu pupă papucul imperial nu pupă nici bătăturică de rubrică sau pagină în publicațiile plătite pentru a promova cultura și literatura română.
Cum ziceam, Uniunea Scriitorilor seamănă cu cimitirul descris de Mark Twain, care fusese invitat să doneze bani să i se înalțe zidul. „De ce – se zice că ar fi zis Twain – cei dinăuntru nu pot ieși, iar cei de afară nu pot să intre.
Ei, și ar mai fi ceva. Conducerea tînără (sub 70 de ani) vrea și ea la butoane. Pentru că e ceva să îți închei cariera ca președinte. Da’ te lasă Manolescu, domnule?
