S-a trezit gustul politic pentru capital românesc. Este o prelungire, o consecință logică a lui “Mândru că sunt român”, a instabilității generate de criza economică și de aiuritoarea austeritate promovată de UE.
În scenariu autohton, capitalul românesc ar fi capitalul bun în raport cu cel străin, care ar fi un capital rău. Ceva de genul: să ne facem noi treaba noastră, să avem lucrul nostru, să nu mai stăm după unii și după alții.
Ăla e capital rău pentru că își exportă profiturile, pentru că e atât de mare încât poate să impună condiții speciale în țările în care se pogoară, pentru că în momente de criză dispare peste noapte. E un adevăr, dar e un adevăr atât de mic, atâta vreme cât România a negociat orice cu chiloții în vine, încât nu contează.
Pentru început, tot ce se dă de înțeles este: capitalul românesc e bun doar pentru că e mai mic. Dar e al nostru. Vioi, viril, poet, român, el încă poate să sfideze logica marelui capital. Nu în ultimă instanță, îi poți da una după ceafă dacă începe să facă figuri. Doar e aci, e ca și al tău, cum ar veni.
O observație
Se spune: capitalul românesc ar fi pierdut șansa pe care a avut-o până prin 2000, când și-a făcut apariția masiv capitalul străin.
Nu a fost vorba de nici un capital românesc până atunci, ci, în mare parte, de un transfer fraudulos al proprietății de stat în mâna unor privați. Culmea, capitalismul românesc în forma sa de azi s-a construit abia odată cu venirea capitalului străin. Și are chipul acestuia.
Nu e deloc de mirare ce s-a întâmplat imediat după ’90. De ce, într-o țară brusc “liberă”, cei care guvernau nu ar fi vândut tot ce era al statului către prieteni sau către cei care dădeau șpăgile mai mari? Iar asta nu s-a petrecut pentru că românii erau capitaliști proști, ci pentru că oamenii vor bani, vor să fie bogați, iar dacă pot s-o facă astfel, o fac. E profit. O fac exact cât le este permis, întotdeauna la limita legii. Ce era mai ușor decât să dai o lege cu dedicație sau să mânărești o licitație la care să participi singur? Altfel, în linii mari, nu făceai decât să duci la bun sfârșit “Consensul de la Washington”, cel care proclama într-unul dintre punctele sale: privatizare cu orice preț!
Spunea “Consensul…” sau FMI, unul dintre marile instrumente ale acestui tip de a gândi economia, ce înseamnă privatizare într-o țară care a stat 45 de ani în comunism? Nu.
Toți marii capitaliști ai acelor ani s-au dovedit niște hoți imenși, toate firmele lor s-au prăbușit, ele însele devalizate de posesorii lor. La fel cum au furat statul, la fel și-au furat propriile firme. De ce? Pentru că oamenii vor să facă bani mulți, vor să fie bogați, vor să bea șampanie din buricul lui Miss Venezuela pe un yacht ancorat în St. Maarten. Iar dacă nu există legi și instituții de control puternice se întâmplă cum s-a întâmplat.
O altă observație
Să vorbești despre capital autohton înseamnă să vorbești despre protecționism. Iar marele risc este să cuplezi protecționismul cu naționalismul, iar nu cu politici economice care în foarte multe state în curs de dezvoltare au avut și au succes.
Statisticile de azi referitoare la țările în curs de dezvoltare arată că anii ’60-’80 (perioada protecționistă) au fost sensibil mai buni decât anii ’80-2000 (perioada deschiderii, a pieței libere). Argentina, Bolivia, Brazilia, Columbia, Costa Rica, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela, toate aceste economii au crescut în perioada protecționisă și s-au clătinat apoi în epoca deschiderii de piață (vezi Baumol, Litan, Schramm, 2007). Să ne înțelegem: deschiderea de piață sau economia de piață este discursul de putere al unor state puternice și protecționiste, state cărora nu li te poți opune.
Tarifări în agricultură, subvenții în numerar, scutiri de impozite în sectorul energetic, industrie de locuințe scutită de impozite – sunt doar câteva din locurile în care mâna vizibilă a statului american dă peste bot concurenței, tulbură informațiile pieței.
Să nu uităm că adevăratul act de fondare a SUA ca mare putere este semnat de Alexander Hamilton, primul trezorier al SUA. În 1789, el a pus pe masa Congresului Raportul asupra problemei manufacturilor. Tânărul de 33 de ani avea în centrul Raportului său o mare idee: o țară în curs de dezvoltare trebuie să-și protejeze industria tânără de concurența străină, trebuie s-o stimuleze până ajunge puternică, până, așadar, poate ieși “pe piață” (vezi Ha-Joon Chang, 2010).
Astfel de cuvinte azi ți-ar atrage flegmele lui Juncker și isteria tuturor organismelor financiare. Nu mai zic că, în două secunde, Ambasada SUA la București și Tăpălagă ar rupe hăinuțele de pe ei de cât de comunist ești.
O altă observație
De fiecare dată când explici că nu a fost vreodată o piață liberă undeva, că banii mulți au modificat piața și au înghițit banii puțini, că țările mari au folosit piața liberă ca discurs de putere, ți se zice: Aa, OK, deci e un mega-complot care face ca până la urmă unii, puțini, să aibă mult mai mult decât cei mulți. Sunt unii care îi țin în sărăcie pe alții, iar statul este complice, pentru că, știi, statul e cineva care ia bani de la ăia puțini ca să îi țină în sărăcie pe ăia foarte mulți.
Nu, nu e deloc așa, nu e nici un complot, nici o conspirație. Nu, nu mai există oameni “acolo sus” unde funcționează marele capital. Capitalismul idilic din mintea celor care fetișizează libertatea pieței, în care cererea umblă cu oferta de gât în miez de noapte și nimeni nu le abordează cu “Ce face fetele?”, nu există. Ba avem o veste și mai proastă: nu a existat niciodată.
Sunt sume imense de bani, ca niște monștri orbi, care vor să înghită sume și mai mari de bani, împingând cu fruntea ca un berbece în legi și instituții. Investitorii, deținătorii de acțiuni conduc doar în măsura în care cer de la managementul fondului de investiție sau al companiei un anumit profit. Atât. De multe ori însă, oamenii apar foarte târziu în această ecuație. Înainte de oameni există așa: bănci, fonduri de investiții, fonduri de pensii, companii de asigurări etc. Undeva departe apar oamenii, niște unii care cumpără pachete de acțiuni, adevărate platouașe cu de toate. Nu mai există un Henry Ford care face bani, patron al unei întreprinderi. Sunt firme gigantice cu acționariate pulverizate în alte acționariate, pierdute de multe ori în căsuțele poștale ale unor “optimizări fiscale”. Aceste corporații sunt adevărate țări fără teritorii, țări care au ca locuitori angajați. Logica profitului este însăși rațiunea lor de-a exista. Așa au ajuns mari, așa pot exista pe mai departe.
Aceste firme influențează politica unui stat, schimbă legi, capătă subvenții, privilegii, modifică o piață după propria voință. Vedem în Irlanda, îl auzim pe plângăciosul premier al Austriei văicărindu-se de Starbucks și de Amazon.
Deci nu, protecționismul nu este reacția în fața unei conspirații: niște unii care ți-au pus gând rău. E o politică economică aplicată cu succes în multe state care au vrut să se dezvolte rapid. Și au reușit.
Riscul alergării după “capital românesc” este naționalismul. Cât despre protecționism, nu cred că se poate vorbi cu politicieni care leșină de emoție pe la Bruxelles sau care au bătut din călcâie atâta vreme în fața FMI.