Cîte certuri a stîrnit între noi, optzeciștii, prefața cu care Mircea Nedelciu și-a blindat de cenzură romanul Tratament fabulatoriu! Multora prefața li s-a părut o concesie exagerată, cu care Mircea a reușit să-și scape cartea de la respingerea publicării. Chiar și unii dintre prietenii apropiați i-au scos ochii lui Nedelciu că făcea o plecăciune mult prea adîncă regimului, pentru a-și vedea romanul publicat.
Pe atunci, scriitorii se mai întîlneau între ei, să vorbească despre ceea ce scriau. Așa că într-o seară, care s-a transformat într-o noapte, am stat de vorbă cu Mircea și despre prefață, și despre roman, în cămăruța lui de la ultimul etaj al blocului interbelic de pe Dionisie Lupu, unde se retrăgea să scrie, urcînd cu liftul cîteva etaje de la apartamentul în care locuia împreună cu socrii săi. Împărăția lui Nedelciu era în casa părintească de la Fundulea. În încăperea de la ultimul etaj al blocului de pe Dionisie Lupu, te întîlneai cu un Nedelciu aflat în clandestinitate, oricît se pricepea el să salveze aparențele ca gazdă în camera în care ar fi trebuit să locuiască fata în casă.
Îmi plăcuse Tratamentul fabulatoriu, și pentru asta l-am vizitat pe Nedelciu să-i spun. Prefața mi se păruse și mie cam mult, mai ales că nu credeam nici cît negru sub unghie în așa-numitul „umanism socialist” cu care el defila strategic. M-am dus la el înarmat cu o sticlă de vodcă rusească și cu cîteva pachete de Carpați în buzunar, bănuind că ne așteaptă o noapte lungă.
Mircea nu era omul care să respingă o discuție ale cărei premise nu-i conveneau. Pe atunci n-avea serviciu, așa că îl găseai oricînd acasă. Dar, de dragul unei exactități arheologice, în 1986, cînd lui i-a apărut romanul, eu nu-mi permiteam asemenea discuții nocturne decît sîmbăta, fiindcă altfel trebuia să apar la școala din Vizurești unde eram profesor, cu un aer cît de cît plauzibil. Așa că probabil discuția noastră a avut loc într-o sîmbătă.
Mircea era deja sictirit din cauza reacțiilor pe care le stîrnise prefața lui și de-a dreptul otrăvit că mulți dintre cei care-i citiseră prefața doar îi frunzăriseră romanul, ca să-l poată acuza de „textualism socialist”.
Am stat o noapte întreagă de vorbă ca el, să-mi spună de ce voia cenzura să-i lichideze Tratamentul fabulatoriu pentru subversionismul romanului. Mie mi se părea cît se putea de limpede că Tratamentul… era o carte toxică pentru regimul de atunci, dar enervat dinainte, Nedelciu mi-a spus care erau cheile romanului care-l făcuseră pe cenzor să-i spună „cu regret” că nu nu putea da drumul cărții.
Azi se scriu interpretări peste interpretări despre Tratament fabulatoriu, acest roman uluitor, prin care Mircea Nedelciu ar fi trebuit să le ia fața multora dintre romancierii obsedantiști. Măcar și pentru faptul că el nu s-a rezumat la anii ’50, marea probă de curaj permis în acea perioadă. Ar mai fi însă ceva care l-a scos categoric pe Nedelciu din seria „obsedantiștilor” și l-a băgat în categoria incomodă a radicalilor. Pentru Mircea, ticăloșia sinistră a noii Puteri nu se oprea în anii ’50, ci mergea înainte, cu altă față, dar cu aceleași scopuri.
Poate că, în romanul său, Nedelciu a vrut să se joace cu cenzura de-a șoarecele și pisica, mizînd pe prostia cenzorilor și imaginîndu-și că își vor pierde urechile în țesătura epică specială a Tratamentului… Cînd, însă, Mircea a văzut că cenzorii s-au prins unde bătea și ce voia să spună el cu romanul lui, ca nici unul altul de pînă atunci, avea de ales între a-și publica romanul, cu concesia minimă a unei prefețe, sau să nu le spună cititorilor, decît cu cine știe cîți ani mai tîrziu, în ce ticăloșie se complăceau.
Mircea Nedelciu, Opere IV. Tratament fabulatoriu, Editura Paralela 45, 2016.