O Românie educată să nu gândească, să nu întrebe, să tacă și să înghită

Invaziile americano-aliate în Irak vor fi, probabil, considerate de către istoricii militari ultimele operațiuni militare de amploare reușite. Ultimele războaie purtate în logica războaielor neschimbată încă din Antichitate: desfășurări mari de trupe, tehnică de luptă costisitoare, fronturi largi și altele asemenea. Nu vom mai vedea astfel de războaie în viitor, cel puțin nu vom mai vedea astfel de războaie încununate de succes pentru cei care se vor încăpățâna să lupte ca-n vremea lui Alexandru cel Mare.

Tehnologia a evoluat

și a schimbat radical modul în care se vor duce viitoarele războaie. Strategii marilor forțe militare, însă, par a nu înțelege asta. Sau, dacă o înțeleg, nu au curajul necesar pentru a se rupe de dictatura producătorilor de armament. Căci modul în care se poartă astăzi războaiele este stabilit nu de către strategi, ci de către cei care vor să vândă arme. Cât mai multe și cât mai scumpe.

Unii specialiști își pun, de multă vreme, întrebarea dacă tancurile mai au sau nu viitor. Părerea generală este că nu prea mai au, că epoca lor de glorie a apus și nu se va mai întoarce.

De altfel, puține sunt națiunile care mai acordă atenție dezvoltării tancurilor. Americanii nu o mai fac, nemții nu o mai fac, britanicii nu mai sunt, nici ei, interesați să dezvolte modele noi. Vorbim despre cele trei națiuni care au dat, în ultimii 80 de ani, cele mai importante tancuri ale lumii. Cu excepția rușilor, desigur, care n-au produs tancuri senzaționale, dar au făcut atât de multe încât n-a prea mai contat că nu erau cele mai bune din lume. Când s-au confruntat direct cu tancurile nemților, în al doilea război mondial, tancurile rusești au câștigat datorită numărului mare de unități aruncate în luptă. În războaiele care au urmat după aia, tancurile rusești au mai intrat în luptă doar cu armate net inferioare ca dotare. La fel s-a întâmplat și cu Abrams-urile americane, cu Leopard-urile nemțești sau cu Challanger-urile britanicilor. Ultimele mari bătălii de tancuri au avut loc în Irak, în prima și în a doua invazie, doar că acolo s-au luptat mai degrabă cu ținte fixe, cu tancuri abandonate de armata lui Saddam sau distruse încă de la începutul invaziei de către raidurile aeriene.

În ultimul război dus de americani, pe care l-au pierdut absolut jenant după 20 de ani, războiul din Afganistan, tancurile au fost inutile. Și vor fi din ce în ce mai inutile, pe măsură ce tehnologia avansează.

Dacă nu se dă vreo lege universală, pe care să fie cumva forțate să o respecte absolut toate țările din lume și prin care să se instituie obligativitatea bătăliilor de tancuri, tancuri ar trebui să mai vedem doar în muzee.

Și totuși,

există pe lumea asta o țară care insistă să cumpere armament inutil și fără viitor. Da, România se cheamă țara asta și, pentru că ai ei conducători au decis că țara trebuie să spargă bani aiurea pe armament, vom cumpăra tancuri Abrams. Va trebui să comandăm și niște televizoare imense și să dăm în lucru niște mileuri de dimensiuni considerabile, ca să avem unde pune tancurile de 71,2 tone, căci le vom folosi în luptă exact cum folosim bibelourile cu balerine sau pe cele cu bătrâni pescari chinezi.

Inutilitatea tancurilor

în războaiele secolului XXI și în cele ale secolelor următoare este, poate, mai evidentă, dar nu sunt tancurile singurele arme care și-au epuizat potențialul.

Oricât ar părea de surprinzător pentru unii, aviația militară începe să devină o poveste frumoasă care aparține unui trecut din ce în ce mai îndepărtat.

Dacă nu credeți, uitați-vă mai atent la cele două războaie aflate simultan în desfășurare. În Ucraina, ucrainenii nu-și folosesc avioanele, pentru că nu le mai au. Le-au terminat în primele săptămâni ale războiului. Rușii nu și le folosesc nici ei, pentru că, de când Ucraina a primit sisteme moderne antiaeriene, nici avioanele rușilor nu ar sta prea mult pe cer dacă s-ar aventura deasupra Ucrainei.

Dintre cele trei armate aflate în acest moment în conflicte active, singura care-și folosește aviația de luptă este cea a Israelului. Are și ce: printre cele câteva sute de avioane de atac și bombardament se află și 39 de F-35, primele din comanda totală de 75 de bucăți.

Au israelienii un curaj nebun de-și folosesc aviația, riscând aparatele și viețile piloților? Nu. Pur și simplu, adversarii lor nu au cum să le răspundă, Hamas neavând instalații antiaeriene. Pur și simplu, eroicele F-16 și F-35 ale Israelului bombardează cocioabe și blocuri de locuințe incapabile să răspundă.

Atât de scumpe au ajuns

să fie avioanele de luptă moderne, încât orice comandant se va gândi de două ori dacă trimite vreunul într-o misiune de război din care s-ar putea întoarce zgâriat. Sau nu s-ar mai întoarce. În plus, orice pilot pierdut în luptă este un eveniment național. Pentru că nici piloții nu se găsesc pe toate drumurile. Azi nu mai decolează 1.000-2.000 de avioane în același timp, pentru un raid asupra unui oraș inamic, să nu prea mai conteze dacă se întorc doar ceva mai mult de jumătate.

Și nu este nici măcar vorba despre costuri, ci despre costuri și eficiență. Ce rost are să trimiți un avion de 100 de milioane de euro, cu rachete de alte câteva milioane, cu un pilot a cărui pregătire a costat la rându-i câteva zeci de milioane, când faci aceeași treabă cu niște rachete, eventual mult mai ieftine, sau cu niște zeci-sute de drone, ieftine și ușor de sacrificat. E ca și cum te-ai apuca să-ți construiești un zgârie-nori, deși tu ai nevoie doar de o cameră și nici nu ai de gând să închiriezi.

Așa cum poporul român

a învățat istoria României din filmele de propagandă a lui Sergiu Nicolaescu, strategii și diriguitorii lumii par să se fi școlit doar cu filme de la Hollywood.

Armatele lumii continuă să se înarmeze cu avioane costisitoare și din ce în ce mai inutile cuceriți de zâmbetul hialuronic al lui Tom Cruise. Ultimul dog-fight plin de suspans a avut loc cam în același timp cu lansarea primului Top Gun, dar marii producători americani își echipează în continuare avioanele cu mitraliere/tunuri și produc rachete aer-aer. Sunt nemaipomenite atunci când tragi la țintă, dar în viața reală n-au mai fost folosite de decenii. Și totuși, chiar dacă înfruntările directe între avioane sunt aproape la fel de rare ca aparițiile monstrului din Loch Ness, industria militară vinde anual rachete aer-aer în valoare de câteva miliarde de dolari. Nu că ar mai fi nevoie de ele, da’ să fie acolo, în caz că ceva.

Nimeni nu se întreabă pentru ce fel de război ne înarmăm, pentru ce cheltuim zeci de miliarde de euro. Este foarte posibil să aruncăm acești bani pe fereastră. Oricum nu ne permitem să construim cea mai puternică armată convențională din zonă. Ar fi exagerat de scump.

Dar, în loc să dăm bani unor oameni care să gândească și să pregătească România pentru potențialele conflicte ale viitorului apropiat și îndepărtat, în loc să investim în cercetare, în așa fel încât să putem dezvolta singuri capacități militare tehnologizate și pe cât posibil ieftine, noi ne înarmăm ca pentru reeditarea războaielor trecutului.

Miliardele pe care le cheltuim astăzi, rupându-le de la gura educației, a investițiilor în sănătate sau energie, vor rugini în câțiva ani și se vor umple de praf așteptând o bătălie glorioasă ca la Tapae, un Mărășești-Oituz, un Călugăreni modern, care nu vor veni. Ce va veni, dacă va veni, ne va lua pe nepregătite, așa cum, oricum, ne iau și evenimentele predictibile.