Ăştia micii se mişcă mai repede decât dinozaurii: drăguţa de Vania, piarista, m-a chemat la o piesă* complet ţicnită, făcută numai din epitete, la care am râs cu lacrimi. Subiect: un regizor, un agitat, dă indicaţii scenice unor actori ce repetă un text (un pre-text, de fapt). „Indicaţiile“ se rezumă la invective şi epitete (să le zicem aşa), de genul „Dezlănţuit! Dezlănţuit, bă, n-auzi, bă, dezlănţuit, că te ia mama dracului!“, plus ruperi foarte bine plasate, care dinamizează publicul în momente oportune.
Ca să mă fac înţeles, iată scena chiloţilor roşii: în viforul acţiunii, actriţa cade cu roatele în sus, iar noi îi zărim (foarte încântaţi!) chiloţii. Wow! Din păcate, trei minute mai târziu, ea îşi scoate chiloţii ăia (erau îmbrăcaţi pe sub fustă, dar peste ciorapi) şi îi dă unui partener de distribuţie, să-şi şteargă cu ei transpiraţia de pe faţă. Touché! Nu mi-a dat prin cap, aşa teatrolog cum mă cred, că acei chiloţi erau parte din decorul piesei, minimalist cum n-am văzut: trei scaune, un pistol de plastic şi chiloţii sus-menţionaţi. Evident, fără un text de calitate şi nişte actori dedicaţi, nu scoţi câtu-i hăul o reprezentaţie din aşa ceva. Dar uite că ei au scos!
Treaba-i clară: dinozaurii vor primi tot mai puţini bani de la buget şi vor muri, iar „deocamdată piticii“ teatrului le vor lua locul, că nişa nu rămâne goală (românii iubesc teatrul mai mult decât aţi crede). Întrebarea e: cât timp ia procesul? Din punctul meu de vedere, cu cât mai mult, cu atât mai bine, că eu, unul, ador spectacolul agoniei. Altora.
* Cum se zice, de Roberto Mazzucco, la teatrul În Culise. Regia: Cristian Bajora. Cu: Maria Popovici, Ionuţ Iftimiciuc, Alexandru Minculescu, Ştefan Nistor.
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012