Criticul Eugen Negrici e de mulți ani vînător. Eu nu sînt și nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin. Îmi ajunge pescuitul. Dacă am nevoie să scriu ceva despre vînătoare apelez la bunul mei prieten, care are cunoștințe enciclopedice în cinegetică. După care ne conversăm despre literatură și despre cîini. El îmi spune ce deștepți sînt cîinii de vînătoare, eu îi povestesc despre cît le duce mintea pe cățelele mele de mic litraj. Vorbim de atîta timp la telefon despre cîinii noștri, încît ne simțim după glas, unul pe altul, cum le merge.
Cîinele lui de vînătoare a îmbătrînit și are tot felul de beteșuguri de vîrstă. Dacă stăpînul lui are un ton posomorît sau fără chef de viață, nu-l mai întreb ce-i face cîinele. Îmi spune el ce-a mai pățit, cu acea neputință a omului care trebuie să-și ducă pe cineva apropiat la doctor. Cine n-are cîini sau măcar un pic de imaginație nu pricepe că, atunci cînd ți se îmbolnăvește cîinele, nu-ți mai arde de nimic. Să suferi pentru un cîine pare o extravaganță și să-ți duci la doctor cîinele care a îmbătrînit – o dovadă de sminteală. Iar faptul că stăpînii de cîini își recomandă unii altora medici veterinari care le-au vindecat patrupezii îi transformă, pentru necunoscători, într-o sectă de ciudați.
Cum să-i explici însă cuiva care nu ține un cîine în casă că, atunci cînd pățești ceva, animalul stă lîngă tine, te păzește și, dacă ar putea, te-ar duce la doctor să te faci bine. Altfel sînt niște potăi capricioase care te mai și enervează cînd trag de tine să le scoți noaptea la plimbare și latră la tine, la masă, să le dai și lor din ce mănînci, cu toate că tocmai le-ai cumpărat niște superconserve pentru cîini care miros atît de bine, că îți vine și ție să guști din ele.