Am stat de vorbă cu poetul, romancierul și criticul literar Octavian Soviany despre puterea de ieri și de azi a criticilor literari, despre revista România literară de ieri și de azi și despre soarta Uniunii Scriitorilor (din care el a fost exclus fiindcă a cerut să fie reformată). Mai poate fi reformată această Uniune? Soviany nu e total pesimist în această privință.
Cristian Teodorescu: Crezi în clasamentele literare?
Octavian Soviany: Evident că nu. Firește că operele unui mare scriitor pot fi diferențiate ușor de scrierile unui autor mediocru sau ale unui simplu veleitar. Dar situația se complică atunci cînd e vorba să compari scriitori de mare calibru, cu personalități foarte puternice, complet diferiți între ei. E ca și cum ai încerca să stabilești dacă merele sînt mai bune decît perele… sau viceversa. Cine a fost cel mai mare poet român? Eminescu? Bacovia? Arghezi? Blaga? Ion Barbu? Nichita Stănescu? Dar cel mai mare romancier: Rebreanu? Preda? Breban? Răspunsurile vor fi subiective, în funcție de gusturile fiecărui critic (dacă vreun critic se mai hazardează în ziua de azi să alcătuiască asemenea clasamente) și ale fiecărui cititor. Nu putem susține cu argumente raționale că marele scriitor X este mai bun decît marele scriitor Y, așa cum nu putem afirma, ca pe o judecată universală, că merele sînt mai bune decît perele.
C.T.: Scrii și critică literară. Era să te întreb dacă o faci pentru putere sau de dragul cărților. Dar, apropo, ce putere are criticul în lumea literară de azi?
O.S.: Am început să scriu critică în studenție, pe cînd făceam parte din redacția revistei Echinox. Acolo cam toată lumea scria recenzii, cronici, eseuri critice. Eu n-am făcut-o niciodată cu toată convingerea și nu m-am considerat niciodată un critic profesionist. Dar cumva lucrul ăsta mi-a intrat în obișnuință, am scris și cărți de critică, însă nu ele mă reprezintă în cea mai mare măsură. Cît despre puterea criticului… În timpul vechiului regim politic, se practica o critică autoritară, existau cîțiva critici (în frunte cu Nicolae Manolescu, care era o adevărată instituție) care aveau puterea de a impune anumiți autori, dar astăzi acest lucru nu mai este posibil. Evident că judecățile lui Manolescu și ale celorlalți erau pur subiective. Nu întîmplător, în Istoria critică a literaturii române, partea cea mai vulnerabilă e cea consacrată literaturii de după război, care e alcătuită în funcție de simpatiile și antipatiile autorului. Astăzi critica nu mai este dictatorială, cea de întîmpinare e de cele mai multe ori doar jurnalism cultural, iar criticul a fost coborît de pe piedestalul său, unde se simțea mai important decît autorii pe care îi comenta. E bine? E rău? Nu știu. Cert este că lipsa unei critici autoritare încurajează veleitarismul. Dar și mai dramatică mi se pare lipsa unor criterii care să facă diferența dintre ceea ce este și ceea ce nu este literatură. Granițele dintre ficțiune și non-ficțiune, poezie și non-poezie, dintre genuri, dintre specii au dispărut, iar vechile criterii ale criticii și-au pierdut cu totul actualitatea. Dacă pe vremea lui Maiorescu era, de exemplu, relativ ușor să arăți cum trebuie să fie poezia, pentru că existau niște criterii obiective, astăzi acest lucru e imposibil. Acum poezie este ceea ce o anumită persoană, care dispune de o oarecare autoritate în mediul cultural, spune că-i poezie, fără să dispună sau să se folosească de argumente obiective și unanim acceptate. Și cum criteriul estetic nu mai funcționează, ne reîntoarcem la criteriul ideologic, înlocuind marxism-leninismul cu corectitudinea politică. Așa încît, criticul zilelor noastre e mai degrabă neputincios. Iar în contextul socio-cultural de azi apariția unui nou Nicolae Manolescu mi se pare un lucru imposibil.
C.T.: Ce părere ai despre politica săptămînalului România literară?
O.S.: Multă vreme, România literară a fost (alături de Secolul 20) cea mai importantă revistă culturală din România, iar să publici în paginile ei (lucru destul de anevoios, căci acolo pătrundeau numai autorii de vîrf) era o adevărată onoare. Ca poet nu erai luat în serios pînă nu-ți apărea o pagină de versuri în România literară. Din păcate, revista s-a degradat în ultimii ani, odată cu arhicunoscutele derapaje ale directorului ei. Selectarea autorilor publicați a avut ca principal criteriu obediența față de conducerea USR. Mulți dintre vechii colaboratori au dispărut… au fost în schimb încurajați și publicați o serie de membri ai filialelor locale, care, chiar dacă scriau cu mai puțin har, aduceau voturi. În asemenea condiții, firește că revista și-a pierdut prestigiul și a devenit o revistă de grup: revista conducerii USR.
C.T.: Dar despre imaginea publică a Uniunii Scriitorilor?
O.S.: Drept să spun, habar n-am cum arată Uniunea Scriitorilor văzută din exterior de un cetățean oarecare. Presupun că nicicum, pentru că lumea scriitoricească nu interesează persoanele neimplicate în vreun fel în viața literată. Cetățeanul obișnuit (care va fi auzit de cel mult patru-cinci scriitori contemporani) probabil că nici nu știe de existența unei asemenea Uniuni. În ce-i privește pe cei inițiați, dar nemembri, remarc o aversiune și un scepticism față de utilitatea înscrierii în ea, legate de modul de funcționare a Uniunii și de politica ei. Din punctul meu de vedere, însă, nu arată deloc bine. Nici dacă facem abstracție de politica dictatorială și de măsurile arbitrare ale perioadei manolesciene. Totul se învîrte într-un cerc vicios. Uniunea nu-i atrage pe tineri pentru că nu le oferă nimic, de aceea media de vîrstă a membrilor ei este foarte ridicată, iar asta face ca viitorul ei să fie incert și colapsul după colț.
C.T.: Conducerea interimară a Uniunii Scriitorilor a ajuns la concluzia că trebuie modificat statutul Uniunii. Ceea ce a vrut să facă Grupul pentru Reformă încă de acum șapte ani a devenit obiectul muncii pentru o comisie înființată după moartea lui Nicolae Manolescu. Acum șapte ani era prea devreme?
O.S.: Nu era prea devreme. Dar mai bine mai tîrziu decît niciodată. Era de așteptat ca foștii colaboratori ai lui Nicolae Manolescu să schimbe cît de cît macazul. Dar ar fi nedrept să se considere că degradarea Uniunii și a vieții scriitoricești a fost doar opera fostului președinte. La ea au contribuit toți membrii (cu excepția celor – puțini – excluși pentru că au cerut mai multă transparență din partea conducerii, sau a demisionarilor) care prin tăcerea lor s-au solidarizat cu măsurile arbitrare ale conducerii.
C.T.: Mai poate fi reformată Uniunea Scriitorilor?
O.S.: Cu toată perioada neagră prin care trece USR de cîțiva ani buni încoace, eu nu sînt total pesimist. Mai cred că ea s-ar putea transforma într-un adevărat sindicat al scriitorilor, cu scopul de a apăra și a reprezenta interesele de breaslă, economice, sociale și morale ale membrilor ei. Un sindicat pe care aceștia, și în special cei tineri (care ar trebui cu necesitate atrași în Uniune), să-l considere indispensabil. În viziunea mea, poate nu chiar utopică (o consider pe deplin realizabilă), această Uniune ar putea fi reformată radical fără niște eforturi supraomenești: ar trebui să se înceapă cu reintrarea ei în legalitate, apoi cu elaborarea noului statut. Să se asigure transparența absolută în privința situației financiare și a politicii interne (rapoarte financiare detaliate periodice și puse la dispoziția tuturor membrilor, a autorităților competente și făcute publice). Pe urmă: inițierea unui program coerent de traduceri, dezvoltarea relațiilor cu organizații similare din alte țări și a schimburilor de experiență cu acestea pe bază de parteneriate, o mai mare implicare în prezența autorilor români la tîrgurile internaționale, dezvoltarea unor competențe speciale (de exemplu, cursuri și seminare despre drepturile de autor, marketingul cărților, relația cu publicul), asistență juridică în relația cu editorii, obținerea sprijinului forurilor competente pentru promulgarea unei legi care să oblige editorii (dincolo de procentul din vînzări) la plata unor drepturi de autor minime egale cu un număr oarecare de salarii medii – toate acestea gestionate într-un mod democratic. Cu bunăvoință și competență, ele sînt – cred eu – realizabile. E vorba de lucruri care sînt în spiritul Grupului pentru Reformă, multe dintre ele afirmate de acesta de repetate ori.
