Să-l fi ajuns pe Ulise blestemul troienilor, după ce s-au păcălit cu calul de lemn pe care, l-a sfatul lui, l-au construit aheii şi l-au lăsat de momeală în faţa Troiei ? După război, iscusitul rege al Itacăi a avut de învins o sumedenie de belele pînă să ajungă acasă. În Itaca, travestit în cerşetor, Odiseu a mai avut de-a face şi cu peţitorii Penelopei, pe care i-a tăiat cu ajutorul lui Eumeu porcarul şi al fiului său Telemac.
Ulise a inaugurat turismul pe insulele greceşti – şi pe unde n-a fost! de-a lungul acestui formidabil roman de călătorii. A ascultat cîntecul ademenitor al sirenelor, legat de catarg, în timp ce oamenilor săi le-a astupat urechile cu ceară. A fost pe insula nimfei Calipso, pe insula Ciclopului şi pe insula lotofagilor, pe insula vrăjitoarei Circe şi pe insula Soarelui, iar în cele din urmă pe insula frumoasei Nausicaa, de unde a ajuns în sfîrşit în Itaca.
Îi spun roman Odiseei şi nu epopee, cum ar trebui, fiindcă acest din urmă cuvînt a ajuns un fel de sperietoare pentru cititori.
E.Lovinescu a băgat de seamă acest lucru şi a tradus epopea lui Homer în proză ritmată, pentru uzul tinerilor cititori. Cînd a apărut Odiseea lui, a ieşit scandal printre profesorii de limbi clasice care au văzut în operaţiunea lui Lovinescu o blasfemie. Venerabila traducere a lui George Murnu, în versuri tocmită, cum scrie la carte, şi cît se poate de reuşită, nu mai era frecventată. Acesta a fost motivul pentru care criticul a trecut Odiseea în proză. Din nenorocire, nici aşa noile generaţii nu s-au apropiat mai cu tragere de inimă de epopeea lui Homer. Recunosc că am citit şi Iliada şi Odiseea, cu program, nu fiindcă mi-ar fi stîrnit Homer vreo curiozitate specială. Nu s-ar fi legat nimeni de mine la liceu dacă n-aş fi citit opera atribuită orbului grec. Cine citea aşa ceva? Profesoarele noastre în nici un caz, poate doamna Horvath, care m-a făcut să citesc şi Biblia, ca pe un roman. Şi ce roman, Dumnezeule!
Oricum între Iliada şi Odiseea se pare că există o distanţă de cîteva secole, astfel încît Homer ar fi putut să le scrie pe amîndouă doar dacă ar fi trăit cît Matusalem. Lăsînd deoparte aceste şmecherii greceşti de marketing editorial, cele două epopei au fost pînă spre începutul secolului 20 lecturi obligatorii pentru persoanele care aveau oarece pretenţii de cultură umanistă.
Cum presupun că cei mai mulţi dintre voi n-au avut timp să citească nici Iliada nici Odiseeea, luaţi această modestă recomandare exact drept ceea ce e: amintirea unei cărţi pe care am citit-o cu crescîndă bucurie. După ce am terminat-o, am scris o povestire de vreo 20 de pagini pe care am luat-o cu mine la armată. Din povestirea mea nu-mi mai amintesc decît titlul. Au trecut vreo 30 de ani de cînd am scris-o. Dar tot atîţia au trecut şi de cînd am citit a doua oară Odiseea, care a rămas intactă în sertarul memoriei în care am căutat-o acum. Încît cînd am luat-o la prefirat am avut o curiozitate: din ce rasă era cîinele lui Ulise, de a trăit peste 20 de ani şi şi-a mai recunoscut şi stăpînul care s-a întors travestit acasă?