Iar s-a umplut netul de jale, blesteme și imprecații fierbinți. E vorba, a cîta oară, de obiectul acela mic, sensibil și indispensabil, care bîntuie prin școli de vreo 30 de ani și despre care nimeni nu poate încă să spună ce este cu adevărat: Religia. M-am resemnat și eu, ca majoritatea părinților, și am admis că, unde merge mia, merge și suta. Oricum, nu face nimeni nimic la „materia” asta și nu-i strică domnului Goe un 10 care să-i ridice media. Pentru că, nu-i așa?, deși opțională, materia asta are note și, minune dumnezeiască, numai de zece. Așadar, lucrurile mergeau liniștit înainte, nimeni nu-și bătea capul, cînd, ce să vezi?, s-a răsculat rînza în programa școlară și s-a schimbat schimbarea. Cum? Păi, pentru disciplina Religie, noul proiect include formulări care cer elevilor să valorifice participarea la slujbele religioase, experiențele personale de credință și exemple din viața religioasă a familiei sau comunității.
În documentul pentru clasele I–VIII, la clasa I apare explicit standardul „elevul descrie elementele specifice bisericii, pornind de la participarea sa la slujbele religioase”, cu descriptorii de bază, formulați în jurul a 2–3 elemente observate și, la nivel avansat, cu exemple personale.
Ce înseamnă asta? Păi, dacă nu te duci la biserică, dacă nu ai viziuni și dacă nu-ți bagi nasul în experiențele religioase de taină ale vecinilor, te-ai lins pe bot de nota maximă. Dar, dacă ești șmecher și minți de îngheață apele, dacă îți sclipesc ochii, din care picură o lăcrămioară, i-ai dat cu tifla prostului care habar n-are cu ce se mănîncă experiențele mistice, pe unde zboară viziunile și revelațiile. Iar dacă amărășteanul e bîtă la exprimarea mîngîioasă, deși crede cu simplitate în Rai și Iad, e fript. Iar acest criteriu e cel mai periculos, întrucît contravine Constituției – și iată cum.
«Constituția României, Articolul 29, Libertatea conștiinței»: Libertatea gîndirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă.
Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.»
Ce se înțelege prin asta? Ai dreptul fundamental să crezi sau să nu crezi, iar gradul de credință sau necredință nu poate face obiectul nici al unei evaluări, sau al vreunei pedepse. Cînd se introduce în școală criteriul notației pentru participarea sau neparticiparea la slujbele religioase, a fervorii sau indiferenței de credință, intrăm în contradicție cu Constituția.
Ei, și de aici a luat netul foc. „De ce îl ponegriți pe Isus?”, „Ce aveți cu credința noastră străbună?”, „Lăsați copiii în pace, ateilor!”
N-avem nimic, dracilor, dar să nu reînviem o veche și păguboasă practică pionierească, prin care copiii ori turnau din casă, ori învățau să mintă cum respirau.