Ofensiva și spasiba

Asaltul armatei ucrainene pare să nu se ridice la nivelul așteptărilor. Iar asta se întîmplă nu pentru că i-ar lipsi hotărîrea și curajul, ci pentru că așteptările sînt prea mari. Aceste așteptări s-au născut din uriașa promovare ce i s-a făcut contraofensivei vreme de aproape un an pe toate canalele mediatice și politice, europene și americane.

Contraofensiva a devenit sloganul regimului Zelenski,

iar victoria fost transformată în atributul ei subînțeles. Era atît de mare dorința ca Ucraina să învingă, încît planurile au început cu sărbătorirea victoriei. Luni la rînd, aproape zi de zi, generalii, presa, analiștii militari și liderii politici au vorbit despre cum, cînd și pe unde trebuie să se facă ofensiva. Fără întrerupere, media occidentală a expus hărți detaliate pe care experții desenau poziții și direcții de atac, enumerau trupe și echipamente, treceau în revistă tacticile pe care armata ucraineană urma și trebuia să le adopte.

În paralel, liderii lumii libere au făcut un neîntrerupt tărăboi în jurul înzestrărilor cu armament și muniție. Au fost sute de declarații publice despre cantitatea și caracteristicile armamentului trimis, sute de explicații tactice și strategice, mediatizate fără rost, într-un ritual nebun de mărturisire a intențiilor. Tabăra occidentală, din care cu mîndrie și noroc facem parte, a explicat aproape la milimetru contraofensiva, indicîndu-le, practic, rușilor unde să-și sape tranșee, unde să-și pună dinți de dragon, unde să-și concentreze trupe și unde să le ațină calea ucrainenilor.

Nici ucrainenii nu s-au lăsat mai prejos

și, într-un efort de propagandă de multe ori prea sincer, și-au dezvăluit nevoile reale, lipsurile și intențiile de atac, explicînd rușilor ce le vor face, pe unde vor veni și ce zone vor viza mai întîi. Din dorința de a-și păstra moralul ridicat au livrat zilnic știri reale, pe care inamicul, după cum se vede azi, și le-a notat.

A doua mare scăpare a sprijinului occidental a fost întîrzierea cu care a ajuns. Fără discuție masiv și salvator, acest sprijin a părut că așteaptă nu se știe ce. El s-a făcut cu țîrîita și nu dintr-o dată, în regim de urgență, gata să pună la îndemîna ucrainenilor o superioritate tehnică mult așteptată, la nivelul curajului și dîrzeniei luptătorilor de pe teren. Trimiterea rachetelor Patriot și Himars, a tancurilor Leopard și Abrams s-a dezbătut în public. Șefii marilor puteri au negociat direct la televizor, începînd cu refuzul și sfîrșind cu acceptul. Prin același procedeu e trecută acum livrarea avioanelor F16, aflată în faza de negare-amînare-mai vedem-poate vă trimitem. Armamentul care le-ar fi dat superioritate sau măcar condiții egale ucrainenilor a trecut mereu prin acest protocol stupid de refuz-negociere-acceptare, desfășurat sub ochii presei și scutind, astfel, inamicul de orice efort de spionaj.

De altfel, generalul american Phil Breedlove, fostul comandant al Forțelor Aliate din Europa, a spus limpede că Ucraina poate învinge Rusia doar dacă primește la timp armamentul necesar, lăsînd să se înțeleagă printre rînduri că această posibilitate există, dar e, după cum se vede, tărăgănată. Costurile acestei inexplicabile întîrzieri cresc și amenință nu numai economiile occidentale, ci, mai ales, singura resursă neregenerabilă a acestui război: oamenii trimiși la moarte.

Contraofensiva e la început și sînt multe argumente în favoarea

unui rezultat bun pentru tabăra libertății, chiar dacă e evident că Ucraina duce o luptă inegală, legată de mîini, subechipată, împiedicată să atace Rusia pe teritoriul ei cu arme occidentale, dependentă de ajutorul Vestului și de supraviețuirea regimului Zelenski. Unul din aceste argumente e experiența și inteligența strategică pe care experții SUA și NATO o pun la dispoziția armatei ucrainene. E aproape sigur că acest asalt de vară e gîndit cu ajutorul celor mai pricepute minți într-ale războiului și că nimic din ceea ce vedem nu e impulsul grăbit și nestăpînit al comandanților ucraineni. Dacă ofensiva avansează lent sau dă înapoi, asta se întîmplă în acord cu sfaturile generalilor occidentali. Și e important ca asta să fie o strategie, nu o scuză.

Pacea e încă departe, chiar dacă în cancelarii se vorbește

tot mai des despre ea. Războiul își menține standardul de distrugere și de impredictibilitate. Economiile mari obosesc, cele mici se tîrîie tot mai greu, iar efectele sancțiunilor împotriva Rusiei par să fi fost cu mult supraestimate. Comportamentul delăsător al statelor occidentale și toleranța tot mai mare față de acțiunile Rusiei e replicată și la nivelul societăților, care, odată ce au trecut emoția și indignarea primelor două luni de război, au uitat să mai pedepsească marile companii care lucrează cu rușii.

Rușii, în schimb, o scot la capăt peste așteptări, și asta mulțumită periculoasei lentori a lumii libere. Cînd îi vede la televizor pe omologii lui din lumea liberă explicîndu-i ce planuri au și amînînd livrările de arme, Putin murmură, mulțumit: Spasiba!