În 1718, sub domnia lui Ioan Mavrocordat, Oltenia trece în proprietatea Habsburgilor. Motivul pare să fie pacea de la Passarowitz, dar, în realitate, e vorba despre o imprudență. Austriecii n-au avut idee în ce se bagă atunci cînd au cerut turcilor, ca despăgubire de război, cinci județe acoperite cu păduri și populate cu olteni.
Planul împăratului suna cît se poate de nemțește: hărți, granițe, drumuri, cadastru, fisc, educație, sănătate. Dar ofițerii și batalioanele trimise în teren ca să civilizeze Mica Valahie s-au trezit fără cai. De la adăpostul codrului, noii supuși pîndeau fiecare clipă de neatenție a cotropitorului, ca să-l lase fără cele trebuincioase. Practic, era un schimb, fiindcă în locul șeilor, hainelor și pungilor luate de la austrieci, oltenii dădeau săgeți, sulițe și toporiști, aruncate peste umăr, din goana calului. Nemții aveau o problemă: purtau cu ei înfricoșătorul stindard al muncii. Aveau de gînd să planteze disciplina și seriozitatea în locul corcodușelor și al merelor pădurețe, iar asta suna ca dracu’. În comparație cu alți năvălitori, supușii împăratului ridicau mari probleme de confort. La urma urmei, pentru olteni, tătarii reprezentau un episod inflamabil trecător, iar turcii un parteneriat secular clădit pe lene și ciubuc. Jugul austriac s-a arătat insuportabil pentru țărănimea din Dolj, Gorj și Mehedinți, care a luat calea bejeniei după ce s-a îndestulat din avutul ocupantului. Boierimea a afluit și ea peste Dunăre, căutîndu-și un loc mai lipsit de trudă. În țară au rămas zimbrii, cucii și haiducii, fiecare cu rolul său în timorarea civilizației. Se spune că în cei douăzeci de ani de stăpînire austriacă în Oltenia au fost mai mulți haiduci decît sînt astăzi hoți. Au apărut balade care s-au îngrijit de faima lotrilor și doine care aprobă felul stăpînit în care erau spintecate victimele. Nimic folcloric despre austrieci. Nu există nici o baladă închinată primelor hărți topografice desenate de cartografi vienezi și nici o doină în care să apară drumul săpat în stîncă între Cozia și Călimănești de armata imperială. Așa că în 1739, cînd Constantin Mavrocordat a reușit realipirea Olteniei la Muntenia, ambele tabere au răsuflat ușurate.
De aici provine si cuvantul de fraier, pentru ca in german, perceptorul de taxe se numea fraiher, iar oltenii deseori il amageau pe „fraiher” sa plece, spunand ca a plecat „ca fraieru”.