În Kapitalism – rețeta noastră secretă, documentarul lui Alexandru Solomon, un fost securist foarte sigur pe el discută, la un moment dat, în timp ce arată echipei de filmare una dintre fabricile sale, cu un angajat care se încurca în aprobarea unui secretar de stat. Nici o problemă pentru fostul ofițer și lucrător în comerțul exterior ceaușist. El cere prompt numele secretarului de stat pentru a-l trage la răspundere cum se cuvine. În fața foștilor ofițeri ai regimului lui Ceaușescu, civilii post-revoluționari nu au dreptul să crâcnească.
Pe securist îl cheamă Ioan Niculae și este unul dintre cei mai bogați români. Această bogăție și-a dobândit-o destul de repede după 1990, mergând pe cărările de furi bătătorite pe vremea când, cot la cot cu inferiorii și superiorii săi, “distrugea”, ca să-l cităm pe șeful SRI, George Maior, “un stat”, pe care “l-a șters de pe harta politică, strategică a lumii civilizate”. Rareori șeful SRI este atât de categoric în a acuza Securitatea și pe cei care au slujit-o înainte și după 1990.
Ioan Niculae are bani. Mulți bani. Mulți dintre acești bani îi vin din afacerile cu îngrășăminte produse în câteva combinate pe care le-a luat pe mai nimic de la stat. Așa cum îi șade bine unui investitor isteț, Ioan Niculae nu a investit prea mult, spre mai deloc, în retehnologizare. Retehnologizarea este apanajul celor care nu pot face afaceri profitabile cu statul. Iar Ioan Niculae nu este atât de tâmpit. El are la îndemână câteva mii de muncitori pe care îi folosește ca obiect de șantaj în relația cu statul. De fiecare dată când nenorocitul de stat nu ține seama de părerea sa și crește prețul la gaze, așa cum o face, de altfel, pentru toți producătorii și pentru populație, Ioan Niculae își ia muncitorii captivi și se duce la televiziuni pentru a anunța că scumpirile acestea ale gazelor, nesubvenționarea business-ului său privat din banii noștri vor duce la închiderea combinatelor energofage pe care le deține și la concedierea angajaților. Hecatombă socială, nu alta. După care, înmânând moderatorului recompensa cuvenită unor prestații gazetărești jalnice, în care nu se pune nici o întrebare stânjenitoare, Ioan Niculae mai bifează o amenințare trimisă Guvernului și se îndreaptă liniștit spre yacht-ul lui care consumă pentru plimbări faraonice prin bălțile fetide ale Dunării cât un combinat chimic mai micuț.
Că Ioan Niculae își promovează interesele contra-cost nici măcar nu este o noutate pentru cei care lucrează în presă. Desigur, instituțiile statului ar prefera ca emisiunile respective să poarte un mare (P) și să se plătească dările cuvenite la stat, dar nimeni nu face prea mare caz din asta. Căci instituțiile statului sunt pline de oameni ajunși acolo pe criterii politice și care, la rândul lor, au procedat, măcar o singură dată, la fel: și-au cumpărat vizibilitatea și promovarea, pe sub tejghea.
Vă întrebați uneori cu năduf cât veți mai fi încălecați de foști securiști și de urmașii lor. Cu o retorică simplă, strigați, poate, în somn: “Băi, mai scăpăm vreodată de ăștia?”. Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de neplăcut: niciodată! Niciodată câtă vreme vor mai exista așa-ziși lideri de opinie cărora le iertăm multe pentru că sunt “băieți buni” și poartă papion și batistă asortată, lideri de opinie dispuși la orice compromis pentru a nu aștepta înfrigurați o iluzorie zi de leafă în presa din ce în ce mai crizată.
4 vizualizări
