Unul dintre cele mai importante lucruri câștigate de către români acum 30 de ani a fost libertatea cuvântului. O vreme s-a numit libertatea presei. Chiar și în vremea în care ziarele aveau nevoie de aprobarea premierului pentru a apărea, tot exista presă liberă. Cu toate excesele aferente.
A fost o îndelungată bătălie dusă de presă și de societatea civilă pentru dezincriminarea penală a insultei și a calomniei. Cei mai tineri și aprigi luptători pentru libertățile sexuale poate nu-și mai amintesc sau poate n-au știut niciodată. Dar Codul Penal pedepsea și homosexualitatea. Dezincriminarea homosexualității a fost considerată un pas enorm înainte în modernizarea României. O vreme, au mers la pachet. Insulta, calomnia și homosexualitatea. A existat, o vreme, infracțiunea de „ofensă adusă autorității“. O găselniță nedemocratică, una care, totuși, n-a fost folosită împotriva presei decât o singură dată. Și atunci, din greșeală.
Pe de-o parte, un Corneliu Vadim Tudor a fost lăsat să zburde liber, procesele sale fiind târâite ani de zile prin tribunale, spre degradarea climatului politic și social. Mai mult la degradarea limbajului public românesc n-a pus nimeni umărul. Dar, chiar și azi, la ani de la decesul personajului, CVT primește aplauze, fiind considerat un mare ziarist și un politician fără egal. Moștenirea lui, însă, o constituie tocmai degradarea limbajului public românesc.
Dar ceea ce n-a reușit Justiția românească pe vremea aia, reușește acum.
Fără dezbatere, căci Codul Penal și cel Civil au trecut prin Parlament prin asumarea răspunderii, în vremea de tristă amintire a fostului și actualului ministru al Justiției, domnul Predoiu, a căpătat extrem de multă putere acțiunea în răspundere delictuală. Un ziarist care, prin ceea ce scrie, având sau neavând dreptate, aduce prejudicii imaginii unui personaj, devine destul de ușor bun de plată.
Și nu asta ar fi problema, neapărat. Ar trebui să avem, ca manipulanți ai cuvintelor, deplina responsabilitate a ceea ce scriem. Nu putem arunca acuzații nefondate, nu putem distruge viețile unor oameni doar pentru că ne credem, la un moment dat, puternici, cu drept de viață și de moarte asupra semenilor noștri.
Dar nici nu poate fi condamnat nimeni fără posibilitatea de a se apăra.
Ni se spune să nu comentăm deciziile Justiției. Dar, totuși…
După 30 de ani de presă și după nenumărate procese câștigate, probabil că unii-și închipuie că intervine plictiseala. Stai așa și te gândești că ți s-a urât cu binele, că vrei să faci neapărat rău cuiva și te apuci să scrii prostii. Cel puțin, așa s-ar putea înțelege din unele decizii ale Justiției românești. Care e prea plină de ea însăși pentru a audia și cealaltă parte. Așa a pățit Lucian Davidescu, așa a pățit, nu de multă vreme, autorul acestor rânduri. Așa pățesc și alții, cărora nu am acceptul să le fac public numele. Citațiile ajung la alte adrese, martorii sau probele nu sunt acceptate, subiecții noștri sunt eventual în arest, pentru lucrurile despre care am scris, dar noi pierdem procese. Pentru că, nu-i așa, și ticăloșii au reputație, chiar dacă o au fix pe aceea de ticăloși. Nu mai contează că ceea ce scrii sau ai scris este 100% adevărat. Nu, reputația e importantă, mai importantă decât adevărul. Practic, reputația bate informația.
Dar e bine. Probabil așa trebuie să fie. În țara în care hoții sunt liberi și ne zâmbesc de pe afișe electorale, Justiția se poate îndeplini doar condamnând ziariștii, fără ca aceștia să se poată apăra. Mai mult nici nu puteam cere, la 30 de ani de la revoluție.
Imi pare ca e bine rau sa fi prost in Roma-nea (ca sa poti trece cu vederea ciordelile prostilor cu functie) sau sa fi ninja.. Trilema.