Opt ani degeaba

S-au împlinit, săptămâna trecută, opt ani de când Klaus Iohannis a primit votul final al românilor pentru funcția de președinte al României. Opt ani în care, așa cum ne-a promis, am luat-o pas cu pas. Nu ne-am grăbit, n-a fost o tranziție bruscă de la președinția dăunătoare a turnătorului Petrov la lumea numai lapte și miere și democrație pură pe care o așteptau fanii fostului primar de Sibiu. Și nu ne grăbim nici astăzi, pentru că tranziția, se pare, nu s-a încheiat. De fapt, nici n-a început.

Să nu ne amăgim,

căci, în realitate, Klaus Iohannis nu ne-a promis nimic. Nu a avut nici un proiect, nici un program. Singura idee a campaniei electorale a actualului președinte a fost „Nu Ponta!“. Pentru că, vedeți dumneavoastră, Ponta reprezenta răul absolut, dușmanul perfect, tatăl și mama tuturor relelor posibile.

Băiatul ăsta blând, cu vorbirea identic de lentă și legănată ca și mersu-i și ca și gândirea-i, pe de altă parte, era altceva. În primul rând, un neamț, garanție a corectitudinii și fair-play-ului. În al doilea rând, un gospodar. Un om care a reușit să facă din Sibiu…

El însuși n-a prea reușit mare lucru. Dacă Sibiul n-ar fi avut parte de un festival internațional de teatru care nu-i datorează absolut nimic lui Klaus Iohannis, probabil că n-ar fi ajuns niciodată Capitală Culturală Europeană. Dar a ajuns și a și obținut niște fonduri foarte serioase de la Guvernul Tăriceanu, fonduri care să-l ajute să se mai spele olecuță la față, mai ales în partea veche a orașului. În istorie, însă, a rămas primarul, gospodarul gospodarilor, care a făcut și a dres.

Cumva, Klaus Iohannis

s-a lipit de USL și a început să fie vehiculat drept candidat-minune pentru diverse posturi. Ba ministru de Interne, ba, chiar, premier. A început să-i placă, iar în 2014, când pe Crin Antonescu l-a luat oratoria pe dinainte și a promis că-și va da demisia dacă PNL nu trece de 20% la alegerile europarlamentare, Iohannis și-a văzut larg deschis drumul spre marea vacanță care urma să fie primul mandat prezidențial.

Antonescu, mai mult de nevoie, și-a dat demisia, așa cum promisese. Dar nu s-a împăcat cu ideea și a candidat din nou la alegerile pentru funcția de președinte al partidului. Unde a luat-o direct în față de la găselnița lui, Klaus Iohannis. Care, deși nu îndeplinea condițiile statutare, a și candidat, și a și câștigat alegerile interne. De aici și până la desemnarea drept candidat la prezidențiale n-a mai fost drum lung. Nepotul de ceasornicar, meticulosul, neamțul cel serios și corect venea să salveze țara de comunism, de chinezi, de toate pericolele alea nasoale care o pândeau la cotitura istoriei.

Primul lucru pe care

l-a făcut președintele Iohannis, după ce a depus jurământul, pe 21 decembrie, la mai bine de o lună de la alegeri, a fost să-și ia o vacanță. De câteva săptămâni. S-a întors în țară, destul de ostenit, pe la jumătatea lui ianuarie. Și a făcut un gest de mare curaj: a strâns partidele parlamentare la Cotroceni și le-a convins să fie de acord cu acordarea a 2% din PIB pentru armată. Nu s-a votat vreo lege, nu s-a dat nici măcar vreo ordonanță de guvern. Niște băieți au decis ei că așa trebuie, au semnat un soi de protocol fără nici o valoare legală și așa a rămas: 2% din PIB se duc, acum, de niște ani buni, pentru rachetuțe, prăștii și alte jucării care țin dușmanii departe.

După acest mare act de curaj, președintele, epuizat, s-a odihnit o vreme. Nu mult, câțiva ani, până când a fost nevoit să călătorească în SUA. Acolo, încă buimac și afectat de jet-leg, a promis că vom cumpăra sisteme antirachetă Patriot, în valoare de patru miliarde de dolari. Pentru acest act de, din nou, mare curaj, președintele nostru a primit de la președintele lor o șapcă albă și un pupic pe frunte, ca să-i meargă bine cu realegerea în al doilea mandat.

Și cam asta a fost tot

ce a făcut memorabil președintele nostru în îndelungata sa carieră.

Au trecut opt ani de când a fost ales prima dată și România n-a făcut nici măcar un singur pas în direcția aia bună în care am fi vrut toți să ne îndreptăm.

Proiect de țară nu există. Nici pe termen lung, nici pe termen mediu și nici măcar pe termen scurt. După ce s-a scremut ca găina babei, președintele a eliminat un soi de ceva care se cheamă „România educată“. Este un soi de proiect personal, la fel de util ca mărgicile albastre eliminate de aceeași găină a babei, cu mult scandal.

Justiția, pe care de multe ori a pretins Klaus al nostru că o apără, a ajuns mai rău decât pe vremea lui Năstase și Stănoiu. Politicul este ăla care decide ce și cum sau, de fapt, decid serviciile secrete, care au fir direct cu procurorii și cu judecătorii. Politicienii sunt, totuși, liniștiți: dacă și-au jucat corect cărțile, dacă au făcut frumos și n-au supărat pe nimeni, dacă, în plus, au șansa de a fi membri în partidul președintelui, pot face ce vor. Încă doi ani, cel puțin, nu-i deranjează nimeni.

Au trecut opt ani,

iar în România nu s-a întâmplat nimic bun, nu a existat nici măcar cea mai mică evoluție pozitivă în politică, administrație centrală, economie. Premierii aleși de Klaus Iohannis sunt din ce în ce mai slabi, datoria externă este din ce în ce mai mare, nivelul de viață al românilor este din ce în ce mai jos.

Am pierdut zece ani cu Traian Băsescu, am mai pierdut opt și vom mai pierde doi cu domnul Klaus Iohannis. Pare că avem ani de cheltuit cu generozitate. Deși, desigur, nu avem așa ceva.

Ăștia care l-ați votat pe Băsescu, l-ați votat după aia și pe Iohannis și dați semne că n-ați învățat nimic din asta, nu mai bine mergeți voi într-un city-break peste doi ani, în timpul turului 2? Într-un city-break într-o țară unde nu există posibilitatea să votați la prezidențiale. Cumva, chiar și dacă vi l-am plăti noi, s-ar putea să fim mai câștigați decât să mai pierdem zece ani cu un președinte ales de voi…