Practica folclorică studențească rămîne, pentru mine, cea mai frumoasă aventură de vacanță. Încărcați cu merinde, magnetofoane Philips portabile, luate de la Institutul de Folclor, strîngînd la piept sau prin buzunare paralele date de părinți și mîngîind sticlele cu băuturică, am poposit la un cămin școlar din Pucioasa. Era în 1976. Ne călăuzeau Alexandru Sincu, Silviu Angelescu & Octav Păun, asistenții de la Filologie. Gașca era dusă rău cu pluta, dovadă că, timp de o săptămînă, folclorul a jucat whist și a frecventat o cîrciumioară ieftină din apropiere, iar teoria literaturii a făcut două interviuri, cu un băiat și cu un domn. Interviurile au fost ascultate și comentate nopți de-a rîndul. Și asta a fost tot.
Dar marea bătălie s-a dat în inegalabilele partide de whist, dominate de Sincu. Pe vremea aia, era un bărbat chipeș, stilat, fermecător, snob și as în jocurile de cărți. Ne bătea de ne snopea, apoi ne explica, pentru că era un teoretician desăvîrșit, cum calculase: pînă la ultima carte. Silviu Angelescu, care avea cu cîțiva anișori mai mult ca noi (și încă nu apucase să scrie romanul Calpuzanii), ne speria că Pucioasa, unde era o țesătorie, și Călanul, oraș mineresc/siderurgic, prezentau cea mai mare morbiditate sifilitică din România. Așa că noi, băieții, ne mulțumeam să pierdem timpul prin cămin, visînd la iepe verzi pe pereți.
Într-o seară, strînși toți ciopor în jurul foițelor, auzim prin fereastra deschisă un țipăt feminin. Silviu, fără să ridice ochii de la masă, a strigat, încurajator:
— Fute-o, bă!
Iar Alexandru Mușina, cu surîsul lui parșiv, l-a urmat din vîrful buzelor:
— Convinge-o, măi!
11 vizualizări
