După ce s-a retras la mănăstirea Văratec să mediteze și să se ocupe de treburi scriitoricești, Bartolomeu Anania mai venea prin Capitală, la edituri și pe la teatre. Nu umbla în haine de călugăr, ci într-un costum închis la culoare.
Scria și versuri, și proză, și piese de teatru, pe care le semna cu numele lui de mirean, Valeriu Anania. La edituri avea ușa larg deschisă, pentru tot ce scria, dar ca orice dramaturg voia să-și vadă piesele jucate la Național. Pe atunci, directorul Naționalului era Beligan, iar secretar literar – B. Elvin. Cînd termina o piesă, Anania se ducea cu ea, discret, la Elvin, în al cărui gust avea încredere. Literar, era bună, dar pe scenă n-ar fi rezistat. Dramaturgul-călugăr își lua manuscrisul și se întorcea la Văratec. Cînd mai termina una, iar îi făcea o vizită lui Elvin. La a treia sau a patra încercare, cînd să deschidă gura Elvin, Anania i-a luat-o înainte. Că era bună, literar, știa. Elvin dă din cap stingherit: îi luase vorba din gură. Dar pe scenă n-ar rezista, îl încurajează autorul. Elvin îi simte ironia. Văzuse multe piese căzînd sau care nu se jucau decît la matineu, pentru elevi veniți cu școala. Dacă asta își dorea domnul Anania… Orgoliosul călugăr, mi-a povestit Elvin, i-a făcut atunci un elogiu de neuitat. Ar fi avut posibilitatea, domnule Elvin, să-și vadă jucate piesele pe scena mare a Naționalului, folosindu-se de puterea de convingere a Bisericii asupra înaltelor foruri. Dar între decizia lui Popescu-Dumnezeu și părerea unui evreu, prieten cu Beligan, prefera cu umilință părerea evreului
