Dacă s-ar fi putut alcătui un convoi cu relocații de pe vapor, acesta ar fi cuprins nu mai puțin de 20 de mașini mari, de teren. Nu erau atâția oameni, dar erau foarte multe lucruri de transportat. Numai palinca și slana pentru câteva zile, până în două săptămâni maximum, ocupau câteva mașini. Mai erau și memoriile lui Vasile Blaga care, dacă vă mai amintiți, ocupau un volum considerabil, fiind ambalate în sticle. Câte pagini, atâtea sticle, deci câteva mașini numai pentru memorii, plus alte câteva pentru copiile de siguranță. Deși fugarul nu avea multe haine (șapte perechi de slipi, cinci tricouri, trei cămăși mai lungi și patru perechi de șlapi), protocolul prevedea o mașină numai pentru haine. Acum, că apăruse și Cocoș, trebuia și o mașină pentru el, că nu putea călători împreună cu subiectul principal al întregului dispozitiv de securitate. Mai erau bucătarii, paznicii, cuștile cu Gecko Senghor și câte și mai câte, astfel că așa se ajunsese la ditamai convoiul. Din fericire, de transport se ocupa, ca de obicei, Mamadou. Dacă n-ar fi fost el, probabil că, într-adevăr, s-ar fi format un convoi lung și bătător la ochi. Dar tânărul căpitan senegalez își știa meseria, așa că nu pleca decât câte o mașină odată, la distanță de 15 minute de cealaltă. Iar mașinile nu plecau toate în aceeași direcție, ci se răspândeau în tot Senegalul, unele urmând să ocolească sute de kilometri până ajungeau la noua casă sigură.
De data asta, la urcarea în mașină, Vasile Blaga fu legat la ochi, ca să nu poată vedea încotro se îndreaptă, în ciuda protestelor sale.
– Mamadou, termină cu prostia asta, îți ordon! Cum adică să mă legi la ochi? Ce, te-ai tâmpit?
– Mon Douanier, am alte ordine, îmi pare rău.
– Alte ordine? Cine îți ordonă ție, Mamadou, în afară de mine?
– Superiorii mei, mon Douanier, superiorii mei…
– Mamadou, dar este inacceptabil. În loc să mă asculți pe mine, tu îi asculți pe superiorii tăi?
– Sunt militar, mon Douanier, așa că, da, trebuie să-i ascult pe superiorii mei.
– Mamadou, pot să înțeleg asta cu ierarhia militară, dar, totuși, pe noi ne leagă lucruri mai profunde, prietene.
– Da, ne leagă, mon Douanier, dar vă garantez că n-ați vrea să ne lege și altceva…
– Ce insinuezi, Mamadou?
– Mon Douanier, mi s-a spus foarte, dar foarte clar, că dacă nu vă leg la ochi – și pe dumneavoastră, și pe prietenul ăla al dumneavoastră, Dorin – vom fi toți azvârliți în cătușe și băgați nu într-o vilă secretă, ci direct la pușcărie.
– Pușcărie, eu?
– Toți. Inclusiv micul Moussa.
– Ei, na? Și pe Moussa vor să-l bage la închisoare?
– Da, mon Douanier, da. Până și pe Moussa. Și, mon Douanier, habar n-aveți cum sunt pușcăriile la noi, în Senegal.
– Nașpa?
– Foarte nașpa. N-ați vrea să ajungeți acolo.
– Bine, măi Mamadou, bine. Leagă-mă la ochi și urcă-mă în mașină. Dar măcar vii și tu cu mine?
– Da, măcar asta da, mon Douanier. Dar nu vin decât eu și șoferul. Vă rog să-mi spuneți câtă palincă, câtă slană și câtă pită să iau cu noi, că mi-am cam ieșit din mână de când am ajuns pe vapor și aveați de toate la robinet.
– Păi, cât durează drumul, Mamadou?
– O zi, o zi și jumătate.
– Văleu, da’ ce, trecem granița, mergem în altă țară?
– Nu, nu, mon Douanier, dar ocolim foarte mult. Trebuie să ajungă mai întâi mașinile cu provizii, alea cu îmbrăcămintea, paznicii… Noi ajungem ultimii, după ce este totul aranjat.
– Și Dorin?
– Ce-i cu el?
– Dorin cât face?
– Dorin, dacă prin asta vă referiți la domnul Cocoș, ajunge mai repede. Cam printre primele mașini.
– Da’ de ce?
– El este considerat, de acum înainte, prizonier periculos și urmează să fie pus la muncă în folosul comunității. Dar, cum dumneavoastră sunteți comunitatea, va lucra, așadar, în folosul dumneavoastră. Acum va trebui să vă văruiască dormitorul.
– Dorin să-mi văruiască dormitorul? Ha-ha-ha. Dar ce, Mamadou, nu este văruit?
– Ba da, este proaspăt văruit, dar așa au zis șefii, să-l mai văruiască o dată.
– Ha-ha, bietul Dorin, aproape că-mi este și milă de el. Aproape. Bine, Mamadou, hai să-i dăm bătaie…
Cei doi se urcară pe bancheta din spate a unui Mitsubishi Pajero, Mamadou trase perdelele geamurilor din spate și îi făcu șoferului semn să plece.
– Mon Douanier, acum putem vorbi fără griji. Mașina a fost verificată, nu există microfoane sau camere de filmat, totul e sigur.
– Dar șoferul?
– Ce-i cu el?
– Ăla nu ne aude?
– Este surd. Și mut. Și nici nu știe să scrie, pentru că este analfabet.
– La voi analfabeții pot lua permisul de conducere?
– Nu.
– Și atunci? Cum și-a luat șoferul nostru permis de conducere dacă este analfabet?
– Am zis eu că are permis de conducere?
– Mamadou, eu cobor. Hai, accept multe, dar să merg cu un șofer care n-are permis…
– Mon Douanier, am glumit. Are permis.
– Păi, cum are permis dacă e analfabet?
– E analfabet funcțional.
– Aaa, am înțeles. Păi, bine, Mamadou, dacă putem vorbi, că nu ne aude nimeni, hai să vorbim. Dar, mai înainte, dă-mi o sticlă de palincă, pentru că trambalarea asta mi-a făcut sete.
După ce rase dintr-o suflare primul litru de palincă, Blaga mai ceru unul. Și încă unul. Nu le bău la fel de repede ca pe primul, ci mai potolit, mai așezat, din trei-patru înghițituri. Acum ținea a patra sticlă în mână și îl asculta cu atenție pe Mamadou.
– Mon Douanier, n-am avut timp, că s-a precipitat totul de când a apărut domnul Cocoș, dar voiam să vă întreb cum a rămas…
– Cum a rămas cu ce, Mamadou?
– Păi, știți, alea 150 de milioane de euro pentru Mariana… Ce se întâmplă cu ele? Când ajung banii la Mariana? I se pun într-un cont? În țară, în străinătate? Sau îi primește cash? Și cam când, mon Douanier? Când? Că are și ea cheltuieli, ar cam avea nevoie… Mon Douanier? Alooo, mon Douanier!
Dar Douanier-ul dormea deja, legănat de suspensiile destul de proaste ale Mitsubishi-ului, ținând în mână a treia sticlă de palincă, aproape goală.
763 de vizualizări
