Vasile Blaga se trezi cu greu, cu foarte greu, chiar. Simțea că îi lipsește o bucată din viață, dar habar nu avea cât de mare era bucata asta lipsă. Ținea minte că vorbea cu Mamadou, pe bancheta din spate a unui Mitsubishi, și după aia nimic. Dar despre ce vorbea cu Mamadou, nici să-l pici cu ceară și nu și-ar fi amintit. Chiar, oare ce ar fi putut vorbi cu Mamadou? Mai ales într-un Mitsubishi? De ce ajunsese el să vorbească într-un Mitsubishi? Ce, nu se mai făceau mașini bune? De ce decăzuse atât încât să fie nevoit să meargă cu astfel de mașini, umflate excesiv de campaniile de publicitate, dar care, în viața reală, erau niște rahaturi nefiabile? Nu toate, da’ cel puțin Pajero deveniseră niște căcaturi inimaginabile. De când renunțaseră la șasiu pentru ditamai mașinile de teren, grele, și le lăsaseră doar caroseria autoportantă, pe Pajero nu te mai puteai baza. După 15-20.000 de kilometri, mașina se crăcăna, mai ales pe spate. O prostie. Da, fuseseră mașini bune, cândva, dar astea noi erau de tot rahatul. Deci, oare, ce căuta el într-un Pajero? Cu ce greșise? Dar, mai ales, unde dracului era acum?
Vasile Blaga dădu să se ridice. Așa realiză că se afla pe un pat, întins. O bună primă observație. Însemna că este într-o cameră.
Era întuneric, dar, fiind o cameră, însemna că există posibilitatea de a exista și un întrerupător. Asta căuta el, acum: un întrerupător. Căuta cu mâinile, cu nasul și cu urechile, fiind întuneric, dar cele care găseau cel mai repede câte ceva erau tibiile. Din când în când câte o tibie îi urla în urechea interioară: „Scaun ascuțit, futu-ți morții mă-tii!“. Deja inventariase patru scaune, trei muchii de pat, un minifrigider (cel mai probabil) și alte câteva lucruri mai puțin recognoscibile. Dar se îndoia că cineva ar pune întrerupătorul la nivelul tibiei. Și avea dreptate. În cele din urmă, când, nervos, începuse să dea șuturi în obiectele întâlnite în cale, se aprinse și lumina. Aparent, lovise întrerupătorul. Care nu era la nivelul tibiei, ci mult mai jos, aproape lipit de podea.
Camera era mare, cu geamuri imense, dar acoperite de transperante care nu puteau fi comandate din interior. Ciudat.
În fața patului, la o distanță considerabilă, se afla un birou foarte bine utilat. Computer all in one, laptop, tabletă, un top de A4, stilouri, pixuri, markere, alea-alea… Dar ce-i atrase atenția fu o coală de hârtie pe care scria „SUNĂMĂ!“. Căută un telefon, dar nu găsi nici unul. Se mai uită în stânga, în dreapta, și văzu o altă coală de hârtie. „SUNĂMĂ, NESIMȚITULE!“.
Nervos, Vasile Blaga luă o foaie de hârtie și un marker. Voia să scrie pe ea „Unde să te sun? Cine ești?“, dar văzu că aceasta avea deja un înscris pe spate: „SUNĂ PE SONERIE. APASĂ BUTONUL ROȘU!“.
Și apăsă, căci exista un buton roșu, chiar la îndemâna lui. Apăsă o dată, scurt, temător. Nu se întâmplă nimic. Mai apăsă o dată, tot scurt. Iar nimic. Se enervă și apăsă lung, luuung de tot. De-abia atunci, cu un gest teatral, Mamadou deschise ușa și păși apăsat în cameră:
– Salut, Vasile!
– „Salut, Vasile!“? Ce-i asta, Mamadou? Nu mai sunt „Mon Douanier“?
– Nu, nu mai ești. Ai fost retrogradat.
– Și cine m-a retrogradat, mă rog?
– Eu, Vasile, eu.
– Mamadou, nu poți, nu-ți permit.
– Ba pot și îmi permiți.
– Nu, nu poți.
– Ei, căcat. poți, îți zic eu.
– Mamadou, dar ce s-a întâmplat?
– M-ai mințit, Vasile, m-ai mințit. Asta s-a întâmplat.
– Eu, Mamadou? Cum aș fi putut eu să fac asta, prieten al meu?
– Lasă că știi foarte bine. Vasile, îmi pare rău să-ți spun, dar acum începe calvarul tău. Pentru că m-ai mințit, Vasile, ai pierdut toată stima și colaborarea mea. Te așteaptă niște zile grele, Vasile.
– Băi, Mamdou, ți-ai luat-o în cap?
– Pentru tine, Vasile, nu mai sunt Mamadou. Sunt Mon Capitaine!
– Hai mai du-te-n pula mea!
– Bine, am plecat.
– Nu, nu, stai, iartă-mă, am greșit. Ce vrei de la mine, Mamadou?
– 2,8 miliarde de euro, pentru Mariana. Nu pentru mine, ci pentru Mariana și pentru copiii noștri.
– Ai copii cu Mariana , Mamadou?
– MON CAPITAINE!
– Ai copii cu Mariana, mon Capitaine?
– Nu, căci Mariana este virgină, iar eu nu am mai văzut-o de ani de zile. Dar a născut acum trei ani, acum un an și mai naște și mâine. Sunt copiii arhanghelului, suntem binecuvântați.
– Băi, Mama…
– Mon Capitaine.
– Băi, mon Capitaine, da’ fraier mai ești, mă. Și ăsteia vrei tu să-i dai 2,8 miliarde de euro?
– Vasile, e treaba ta?
– Nu, mon Capitaine, nu e, să trăiți! Vă rog, totuși, până mă gândesc cum facem, puteți să-mi trimiteți niște palincă?
– Mă mai gândesc, Vasile, mă mai gândesc…
880 de vizualizări
